.png)
Cate nu s-au intamplat in ultimul secol! Razboaie, secete, inundatii, cutremure. Fapte glorioase si altele de care ne este rusine. Un secol în care omenirea a parcurs drumul anevoios de la mersul pe jos si tramvaiul cu cai la avionul supersonic sau naveta spatiala, ajungand pana si pe Luna. Iar in tot acest rastimp, sute de milioane de oameni s-au nascut si au murit, fiecare dintre ei prinzand o poveste, propria lui poveste, intre copertile sub care se ascunde istoria umanitatii.
Undeva in apropiere de Gara de Nord, intr-o casa mica, pe un singur nivel, l-am intalnit cu câţiva ani in urma pe Telu Diamandi. I-am facut o vizita impreuna cu Vasile „Mao” Constantin, antrenorul de rugby prin mainile caruia au trecut numerosi jucatori, multi dintre ei internationali. In vârstă de 95 de ani pe atunci, fostul international de la Sportul Studentesc dovedea o vitalitate de invidiat.
Veteran de razboi, scăpat cu noroc de la moarte – si-a luat prima permisie, iar cand s-a intors pe front a aflat ca din batalionul lui supravietuisera doar cativa -, si-a amintit atunci, cu drag, de perioada romantica a rugby-ului nostru. De turneele efectuate în Franta, cu trenul. De „repriza a treia” de dupa meciuri. De modul in care francezii plimbau echipa noastra prin tot orasul pentru a convinge lumea sa vina la stadion. Nea Telu vorbea cu mult calm, semn ca nu fusese atins de precipitarea si deseori disperarea noastra, a celor mai tineri.
„Rugby-ul a fost si a ramas viata mea”, ne-a spus Telu Diamandi atunci. Iar cuvintele sale, simple, dar pline de emotie, mi-au ramas intiparite in memorie.
Şi cum să nu fie rugby-ul viaţa lui când, de fapt, pe atunci acest sport transmitea atatea principii, atatea pilde folositoare in existenta de zi cu zi. Erau vremurile in care fiecare copil sau junior avea cate un model, cate un idol printre jucătorii de la seniori. „Atunci cand ne intalneam la repriza a treia, cei batrani stateau in capul mesei, langa antrenori, iar noi, cei tineri, nou-veniti, eram in partea opusa. Dupa fiecare an, mai avansam putin cate putin, pentru ca, la seniorat, noi sa le luam locul celor dintai, veteranilor”.
Nu erau vremuri usoare. Din contra, paginile ziarelor pomeneau de războaie, de nenorociri. Nu exista televiziune, net, telefoane mobile. Si pana si un automobil parea un vis de neatins. Si cu toate acestea, Telu Diamandi si ai sai colegi de generatie au trecut prin acele timpuri, prin viaţă cu zambetul pe buze. Bucurandu-se de tot ceea ce era frumos, bucurându-se de rugby. Si cum sa nu fie atunci rugby-ul viata lui Diamandi?
Mai apoi, l-am revazut pe cel care părea nemuritor în tribună, la „Arcul de Triumf”. Se simţea în largul său acolo, in locul socotit a fi „leagănul” sportului cu balonul oval de la noi. Isi ascundea varsta atât de bine! Se amesteca printre colegii sai din generatii mai tinere, vorbind aceeasi limba cu ei. Limba sportului dintre „H”-uri.
Telu Diamandi nu a fost un „Neil Armstrong” al Romaniei. Nu a ajuns pe Luna, motiv pentru a fi cunoscut si respectat peste tot. În urmă cu ani, pe când juca la Sportul Studentesc, Locomotiva sau Progresul, el a facut doar un pas. Mic pentru el, dar atat de mare pentru rugby-ul romanesc! Gratie lui si a colegilor sai, victoriile cu Franta, Scotia si Tara Galilor au devenit posibile, mai apoi.
Iti multumim, TELU DIAMANDI!
DUMNEZEU SA TE ODIHNEASCA IN PACE!
Marian Burlacu
(Adevarul)
