Noua Zeelanda a invins Australia, 41-33 (30-19), in cel de-al treilea test din cadrul Cupei Bledisloe, la capatul unui meci foarte spectaculos, desfasurat la Dunedin, in fata a 29 000 de spectatori.
Aparent, meciul de pe Forsythe Barr Stadium nu avea nicio miza avand in vedere faptul ca Noua Zeelanda castigase, deja, Cupa Bledisloe datorita celor doua victorii anterioare, 47-29 si 27-16.
Dar, exista, oare, un meci fara miza intre cele doua mari natiuni rugbystice situate de o parte si de cealalta a Marii lui Tasman?
Raspunsul este simplu: nu! Iar meciul de la Dunedin a confirmat, din plin, validitatea acestei afirmatii si, in acelasi timp, ideea ca intre Noua Zeelanda si Australia care, sambata, s-au intalnit in testul cu numarul 149, fiecare echipa intra pe teren doar cu dorinta de a invinge, indiferent de imprejurare. Elocventa, in acest sens a fost declaratia lui James Horwill, capitanul „Cangurilor”, care, la sfarsitul meciului, a spus ca el si coechipierii lui „suntem dezamagiti amarnic pentru ca nu am castigat”.
Este o imensa satisfactie pentru suporterii rugby-ului sa aiba ocazia sa urmareasca un meci atat de spectaculos, desfasurat la incheierea a doua extenuante competitii majore, Rugby Championship si Bledisloe Cup, ai caror invingatori erau, deja, cunoscuti.
Intorcandu-ne la partida de la Dunedin, imi permit sa incep cu Australia:
„Wallabies” au realizat, fara niciun dubiu, cel mai bun meci din acest an, demonstrand ca au depasit criza de forma din ultimele luni, fiind pe cale sa iasa din „seria neagra” inceputa in meciurile cu British Lions si continuata in Rugby Championship.
Spre deosebire de partidele anterioare, in meciul de la Dunedin am regasit stilul tipic australian; „Cangurii” au fost capabili sa etaleze jocul lor traditional, in viteza, cu pase si combinatii rapide, mentinand cursivitatea actiunilor, ceea ce le-a permis sa construiasca faze de atac periculoase. Ei au reusit sa exercite o presiune puternica asupra adversarilor lor, dominand, in general, atat posesia balonului cat si din punct de vedere teritorial.
Una dintre explicatiile performantei Australiei a fost evolutia buna a celor mai influenti jucatori ai echipei.
Perechea Will Genia-Quade Cooper si-a regasit, incet-incet, coerenta si automatismele, cu o mentiune speciala pentru Cooper. „Uvertura” australiana a reusit un meci excelent, cu pase sigure si precise, amenintand, mereu, defensiva adversa, el avand un rol principal in constructia fazelor care s-au incheiat cu eseurile lui Ashley-Cooper si Kuridrani. In plus, Cooper a marcat 18 puncte, trei lovituri de pedeapsa, un drop gol si trei transformari.
Celalalt jucator care a contribuit la revirimentul Australiei, a fost Israel Folau. Fundasul „Cangurilor” a injectat o doza importanta in „serul” agresivitatii ofensive a echipei antrenate de Ewen McKenzie. Capacitatea ofensiva a lui Folau a fost remarcata inca din meciurile cu British Lions, dar nu a fost pusa in valoare in partidele din Rugby Championship. La Dunedin, a fost vadit faptul ca ordinul lui McKenzie a fost ca Folau sa primeasca baloane pentru a „perfora” apararea Noii Zeelande. Ceea ce s-a si intamplat, Folau reusind, aproape la fiecare intercalare in atac, sa treaca de prima „perdea” defensiva.
Alaturi de cei trei mentionati mai sus, as vrea sa scot in evidenta evolutiile lui Matt Toomua si Michael Hooper.
Matt Toomua, care a intrat pe teren ca urmare a indisponibilitatii lui Christian Leali’ifano, a dovedit ca are potentialul de a deveni titular al postului de centru. El a marcat un eseu, dar, mai mult decat atat, a jucat foarte bine in centrul liniei de treisferturi, patrunderea sa, prin inima apararii All Blacks, ducand la eseul lui Ashley-Cooper.
Michael Hooper a fost, in opinia mea, cel mai bun inaintas al Australiei remarcandu-se, mai ales, in aglomerari; si aceasta in ciuda faptului ca fost penalizat, de cateva ori – prea sever in opinia mea – de catre arbitrul Craig Joubert. Sam Cane a fost „star”-ul meciului, dar Hooper a aratat ca se numara printre cei mai bun flankeri ai lumii.
Si totusi, in pofida unei evolutii bune, de ce nu au reusit „Wallabies” sa castige la Dunedin?
Ewen McKenzie a oferit un raspuns sec: „Not good enough”! Adevarat, „Wallabies” nu au jucat suficient de bine pentru a invinge, iar, per ansamblu, All Blacks au fost mai buni.
Cu riscul de a ma repeta, am sa afirm, din nou, ca diferenta intre All Blacks si adversarii lor se face, de cele mai multe ori, in planul calitatii executiei.
„Wallabies” au dominat atat la nivelul posesiei cat si teritorial, au avut momente de presiune, au creat faze periculoase, au inscris 33 de puncte, inclusiv trei eseuri, gramada si tusa au functionat foarte bine… si totusi, ei nu s-au aflat niciodata in pozitia clara de a castiga acest meci.
In acest sens, este interesant de observat ca de-a lungul meciului, australienii nu au fost capabili sa controleze receptionarea balonului in urma repunerilor de la centru. Pare un moment anodin si poate lipsit de greutate intr-un meci de rugby, dar receptionarea, cu siguranta, si protejarea balonului la repunerile de la centru au o importanta mai mare decat pare la prima vedere. All Blacks au castigat majoritatea repunerilor, australienii reusind – daca nu ma insel – de-abia in minutul 77 sa controleze, in mod clar, balonul la repunerea neo-zeelandezilor!
De asemenea, australienii au pierdut batalia intr-un sector foarte important al jocului: „turnovers”.
All Blacks au cedat balonul in 12 „turnovers”, in timp ce „Wallabies” au pierdut balonul in 24 de „turnovers”! Dintr-o astfel de situatie a fost declansata faza eseului lui Kieran Reid: pilierul James Slipper a incercat sa „sarjeze”, a fost blocat, Charles Faumuina i-a smuls, pur si simplu, balonul din brate, ingaduindu-i lui Aaron Smith sa lanseze atacul care avea sa fie finalizat de capitanul All Black.
In privinta Noii Zeelande, imi ingadui sa scot in evidenta doua dintre cele patru eseuri: cel al lui Sam Cane si cel al lui Aaron Cruden. Mai precis, fazele care au dus la inscrierea acestor doua eseuri.
Faza eseului lui Cane a pornit de pe partea dreapta, de la o repunere in tusa a lui Keven Mealamu: balonul este castigat de Sam Whitelock, Aaron Smith ii paseaza lui Aaron Cruden, iar „uvertura” neo-zeelandeza lanseaza o superba lovitura de picior, in diagonala, catre Julian Savea, aflat chiar langa tusa, pe aripa stanga; acesta ii paseaza lui Israel Dagg, care urmarea, in plin fuleu, traiectoria diagonalei lui Cruden, fundasul All Black trece de Israel Folau si, placat fiind de Peter Betham, ii paseaza, din cadere, lui Sam Cane care sprinteaza, nestingherit, catre eseu.
Faza eseului lui Cruden a pornit de partea stanga: atac al inaintasilor, Cane-Mealamu-Woodcock-Reid, aglomerare, Aaron Smith schimba, cu rapiditate, directia atacului, deschizand linia de treisferturi pe traseul Nonu-Cruden-Dagg-Ben Smith; acesta ii paseaza lui Liam Messam care patrunde, spre interior, printre Ashley-Cooper si Quade Cooper si ii paseaza, decisiv, lui Cruden care are cale libera catre terenul de tinta australian.
Doua „bijuterii” rugbystice!
Doua faze simple, solide, clare, construite si executate cu acuratete. Doua faze purtand pecetea „All Blacks”!
Ce sa admiri mai intai? Precizia „diagonalei” lui Cruden? Tehnica individuala de pasa a fiecarui jucator – inaintas sau „troacar” – participant la aceste faze? „Dansul” lui Israel Dagg printre Folau si Betham si pasa, din cadere, catre Cane? Pasa intarziata a aceluiasi Israel Dagg catre Ben Smith, intarziere care l-a scos din dispozitiv pe Kuridrani deschizand drumul lui Messam si Cruden?
Desigur, Noua Zeelanda poseda un stil de joc foarte pragmatic, exploatand orice fisura descoperita in „armura” adversarilor. All Blacks poseda aceasta rara capacitate de a transforma, in fractiuni de secunda, o faza defensiva in rampa de lansare a unei faze ofensive.
Noua Zeelanda a incheiat, in triumf, meciurile Cupei Bledisloe. In acelasi timp, partida de la Dunedin a scos la iveala cateva deficiente care pot constitui motive de ingrijorare pentru Steve Hansen si colegii sai.
Cele 33 de puncte primite indica faptul ca apararea nu este atat de ermetica pe cat se spera. Cursa lui Matt Toomua care a strapuns, cu prea mare usurinta, dispozitivul defensiv, „zburand” printre Jeremy Trush si Kieran Reid, ii va pune pe ganduri pe antrenori.
La fel, faza in care pasa lui Savea a fost interceptata de Kuridrani incheindu-se cu eseul lui Toomua, faza in care All Blacks aveau, initial, superioritate numerica si ar fi putut marca ei un eseu.
Dupa cum instabilitatea gramezii ordonate, in special in prima repriza, nu poate sa nu ii ingrijoreze pe neo-zeelandezi in perspectiva testelor cu Franta si, mai ales, Anglia.
Vulnerabilitatea lui Ben Smith, inlocuitorul lui Conrad Smith pe postul de centru, a fost evidenta si banuiesc ca in turneul european, el va evolua doar ca aripa si nu ca centru.
All Blacks au dovedit, din nou, ca sunt cei mai buni. Nu sunt imbatabili, dar au demonstrat ca, in momentul de fata, sunt cei mai buni din lume.
Turneul european, insa, nu va fi deloc usor.
Prin urmare, ramane de vazut in ce masura vor reusi All Blacks sa isi pastreze invincibilitatea etalata, pana acum, in acest an.
Eugen Cionga
Toronto
