Intr-o fotografie imaginara a sfarsitului de an 2016, Noua Zeelanda s-ar afla in primul rand, iar celelalte natiuni, un pas in spate ei.
Din punctul de vedere al neo-zeelandezilor, anul 2016 s-a asemanat foarte mult cu 2015, diferenta fiind, desigur, lipsa Cupei Mondiale.
Dar, si fara trofeul William Webb Ellis, Noua Zeelanda a dominat, anul trecut, scena rugby-ului international.
Nu a fost, insa, o dominare absoluta, deoarece, din punct de vedere statistic, neo-zeelandezii au fost depasiti de englezi.
All Blacks au pierdut un meci din cele 14 teste disputate in timp ce Anglia a castigat toate cele 13 partide. Un procentaj de 100% este, intotdeauna, mai bun decat 92.8%.
Singurul esec, suferit in fata Irlandei, la Chicago, a intrerupt seria celor 18 succese consecutive, rapindu-le, astfel, sansa de a incerca obtinerea a 22 de victorii (dupa Chicago, All Blacks au invins Italia, Irlanda, la Dublin, si Franta).
Dar, 18 victorii la rand constituie, totusi, o performanta deosebita, mai ales, acum, in era rugby-ului profesionist.
Infrangerea de pe Soldiers’ Field a constituit, insa, o infrangere grea care i-a marcat pe All Blacks mai mult decat acestia au lasat sa se intrevada.
Cred ca toti cei care au participat la conferinta de presa, dupa incheierea meciului cu Irlanda, au putut simti cat de adanc i-a ranit pe neo-zeelandezi aceasta infrangere.
Steve Hansen, un antrenor calm, intelept, cu o prezenta echilibrata, a avut grija sa inceapa conferinta de presa laudand, inainte de toate, echipa Irlandei pentru splendida victorie obtinuta, prima in 111 ani!
Antrenorul celei mai bune echipe din lume stia foarte bine ca orice scuza – oricat de mica si de orice natura – ar fi stirbit meritele Irlandei si ar fi fost cu totul si cu totul nepotrivita.
Asa incat, el a continuat declarand ca Irlanda ar fi meritat, probabil, sa castige si meciul din 2013, de la Dublin, atunci cand Ryan Crotty si Aaron Cruden au zdrobit inimile suporterilor irlandezi, cel dintai marcand eseul egalizator in minutele de prelungiri, iar cel de-al doilea reusind transformarea care a adus victoria echipei sale.
Cu toate acestea, dimensiunea impactului produs de aceasta infrangere s-a simtit atunci cand a vorbit Kieran Read, capitanul All Blacks.
„Este o infrangere care doare” a declarat el si se putea detecta in vocea sa dezamagirea imensa si efectul profund al deceptiei generate de surprinzatorul esec la care de-abia asistasem.
Read vorbea din punctul de vedere al capitanului sub conducerea caruia se incheiase perioada de invincibilitate de 111 ani (!) a Noii Zeelande in fata Irlandei!
Nu este usor pentru un capitan All Black sa simta ca numele sau va ramane legat– in legendele rugby-ului tarii sale – de o infrangere cu o semnificatie istorica pentru adversari.
Evident, All Blacks nu au fost si nu sunt invincibili.
Meciul de la Chicago a demonstrat aceasta realitate, Irlanda dovedindu-se a fi, timp de 80 de minute, echipa mai buna.
Pe de alta parte, neo-zeelandezii au demonstrat ca pot castiga chiar si atunci cand nu joaca la nivelul maxim, asa dupa cum s-a intamplat in cel de-al treilea test impotriva Australiei, desfasurat la Auckland.
Datele statistice nu reprezinta, insa, singurul criteriu major in evaluarea performantei si valorii unei echipe.
Este limpede faptul ca de-a lungul anului 2016, neo-zeelandezii a dominat rugby-ul mondial si exista destule aspecte care reflecta superioritatea lor si care merita a fi subliniate.
In general, cand se vorbeste de superioritatea etalata de All Blacks, cuvintele cel mai des utilizate sunt: tehnica ireprosabila, indemanare, viteza, conditie fizica, precizie, toate intrand in categoria „exceptional”.
Nimic exagerat in aceste aprecieri, ele meritand, cu priosinta, sa fie scoase in evidenta.
Adaugand la aprecierile de mai sus, imi permit sa consider ca numitorul comun al impresionantelor reusite inregistrate de All Blacks este calitatea executiei.
Calitatea executiei reprezinta, dupa parerea mea, factorul principal care a facut si face diferenta dintre All Blacks si restul lumii.
Exemplele nu lipsesc in aceasta privinta si imi permit sa ma opresc asupra meciului cu Franta. Mai precis, asupra fazei primului eseu,inscris de Israel Dagg.
Sa rememoram secventa:
Dupa tusa castigata de Brodie Retallick, Beauden Barrett lanseaza – din apropierea liniei sale de „22” – o lovitura de picior in diagonala, balonul urmand o traiectorie trasata, parca, deraza unui laser; Julian Savea, lansat de-a lungul tusei, prinde balonul (castigand duelul direct cu Noa Nakaitaci) si ii paseaza lui Israel Dagg care sprinteaza decisiv catre terenul de tinta.
Prin urmare, sa recapitulam: lovitura de picior, pasa, sprint, eseu.
Iata o faza de o simplitate dezarmanta.
Dar frumusetea acestui eseu consta tocmai in exceptionala simplitate a fazei!
Nu au existat nici ametitoare schimbari de picior, nici pase acrobatice si nici vreun superb „off-loading” in plin placaj.
A existat doar o lovitura de picior, o pasa in viteza si un sprint catre but. Toate sunt elemente de baza ale rugby-ului care au fost executate cu acuratete.
Aceasta faza reflecta, in opinia mea, calitatea exceptionala a executiei.
Desigur, nivelul inalt de joc si superioritatea demonstrata pe teren reprezinta rezultatul numeroaselor ore petrecute la antrenamente; reprezinta rezultatul talentului si al calitatilor native.
Dar, poate ca mai exista ceva… ceva care vine de undeva de mai departe.
Rememorarea fazei eseului lui Dagg mi-a adus aminte de cuvintele lui Kieran Crowley – fostul fundas All Black si antrenor al Canadei la ultimele doua editii ale Cupei Mondiale – care, atunci cand l-am intrebat de inceputurile sale in rugby, a spus: „ Prima mea amintire despre rugby este de cand aveam 5 ani si ma jucam in diminetile racoroase, in picioarele goale, pe terenul clubului din Kaponga (oraselul natal al lui Crowley)”.
Poate ca unele dintre radacinile din care faza eseului lui Daggsi-a tras seva creatoare se intind, undeva, in trecut …in trecutul in care, copilandri de 5 ani, Barrett, Savea si Dagg se jucau si ei, in picioarele goale, cu un balon oval in iarba propriei lor „Kaponga”.
Eugen Cionga (Toronto)
FOTO: All Blacks Facebook
