Istoric de arta, autor al unor studii si carti de specialitate, fotograf impatimit, sportiv pasionat, Mihai Oroveanu a fost una dintre personalitatile culturale pregnante ale zilelor noastre, cu o activitate apreciata si criticata in egala masura a decedat sambata, 31 august in urma unui infarct.
Directorul Muzeului National de Arta Contemporana era pasionat de sportul pe care l-a practicat timp de peste 15 ani, rugbyul.
El a hotarat sa permita accesul liber al practicantilor sportului cu balonul oval la galerii si vernisaje.
Provocat la o discutie despre sportul cu balonul oval, acesta a povestit, despre disciplina fair-play-ului, a cavalerismului si a inteligentei.
„Un mitocan nu poate sa joace rugby, nu are disponibilitatile mentale ale unui bun-simt natural si ale unei intuitii extraordinare. Bunicul meu avea o vorba: mitocanul s-a nascut ofensat. La rugby nu e nimeni ofensat, acolo te comporti ca un barbat, esti o rotita intr-un angrenaj, este daruirea totala ca acesta sa functioneze perfect. Oamenii astia nu se pupa dupa ce marcheaza un eseu, e prea latina povestea. Acolo dintr-o privire intelegi tot, totul este soapta si priviri schimbate in mare viteza”, considera acesta.
„Un sistem de educatie, daca nu e dublat de un joc fizic de o asemenea subtilitate si inteligenta, mi se pare incomplet. Dupa parerea mea, in educatia unui tanar erau inainte Biblia si spada, care au fost inlocuite de carte si rugby“, mai spunea Oroveanu despre rugby.
Mihai Oroveanu a jucat la Grivita, la Clubul Sportiv Scolar cu care a fost doi ani campion, apoi ca student la Istoria Artei, unde nu era echipa de rugby, a mers sa joace cu cei de la Arhitectura. Timp de 15 ani a fost nelipsit de la meciuri, pana cind un accident, o sculptura i-a cazut pe picior, l-a obligat sa abandoneze rugbyul.
Mihai Oroveanu a reusit crearea unui Muzeu National de Arta Contemporana, cu o viziune dinamica, intrat greu in constiinta bucurestilor din cauza, in primul rand, a locului in care este plasat, dar si a politicii expozitionale strict ancorate in contemporaneitate, cu accent pe experiment. Incercarile de a depasi acest impas s-au dovedit de cele mai multe ori o lupta cu morile de vant.
“E drept, suntem plasati prost, accesul in muzeu este foarte dificil. Proiectul initial avea o intrare prietenoasa, printr-un parc de sculpturi… Aiurea! Te aresteaza si daca fotografiezi fatada muzeului, care e intr-un obiectiv militar. Paznicii ne spun ca suntem tolerati acolo si ca ei decid daca intram sau nu! Singura sansa a acestei cladiri infame era posibilitatea unei componente culturale importante, cum au toate parlamentele din lume. Am organizat mai usor expozitii in Capitoliul Senatului american. Principalul vinovat este o clasa politica analfabeta. Eu cer sa pun pe zidul exterior un semnal ca aici se afla muzeul de arta contemporana si mi se raspunde ca nu e adevarat, ca aici e Senatul. Primaria mi-a refuzat orice semnal intr-un spatiu public la intrarea in muzeu”, povestea cu amaraciune intr-un interviu din 2009.
A fost initiatorul unor intalniri la Bucuresti cu remarcabili experti in piata de arta si artizanul licitatiei „De la Bucuresti la Paris. O panorama a artei romanesti”, desfasurata simultan in sala “Drouot Montaigne” din Paris si, prin sistem on-line, la Hotel Novotel din Bucuresti.
A regretat lipsa unui muzeu al fotografiei in Romania si nepasarea fata de aceasta arta care “este nu numai un domeniu de memorie, documentar, dar si unul de istorie a sensibilitatii. Dar nu este o prioritate. In schimb sunt prioritati carnatul maxim, miile de Mosi Craciuni, prajitura maxima si vapoarele pe Dambovita”.
Razbat aici pasiunea celui are incepuse sa fotografieze de la opt ani, care reusise sa-l surprinda la Sala Dalles pe Ion Barbu si, mai tarziu, pe multi dintre artistii importanti atat de putin cunoscuti si pretuiti in fara cercului restrans de initiati in arta, a colectionarului care pastra imagini cu Regina Maria in expozitia “Contemporanului”, dar si in expozitia tanarului incepator pe atunci, Simion Iuca.
Era iritat de lipsa de interes pentru monumentul de for public si pentru evolutia lui in Romania si de lipsa de cultura vizuala care a permis si permite inca amplasarea unor sculpturi lipsite de valoare, frizand uneori kitsch-ul.
Deplangea faptul ca, dupa ’89, Bucurestiul a pierdut 80% din spatiile de expozitii, regreta ca a disparut, in mare masura, acribia unor specialisti ca Eugen Schileru sau ca profesorul Sacerdoteanu, creatorul Arhivelor Statului, ale carui cursuri ii formasera interesul pentru document.
Masiv, cu o voce molcoma, cu o inteligenta vie, cu o ironie osciland intre aparenta bonoma si afirmatia vitriolanta, si-a urmarit cu tenacitate planurile de a “servi” arta romaneasca, si nu numai pe cea contemporana. A condus timp de peste 10 ani Oficiul National pentru Documentare si Expozitii de Arta, ale carui evenimente devenisera un punct de referinta in peisajul bucurestean al artelor vizuale. A publicat articole, carti, albume. Lui i se datoreaza cateva titluri exceptionale prin seriozitatea si complexitatea tratarii, ca „Romania Moderna. Documente fotografice 1859-1949”, „Horia Bernea”, “Ateliere de artisti din Bucuresti”. Artisti pe care ii cunostea inca din anii studentiei, urmarindu-le uneori, cu distantarea sportivului, peripetiile boeme de la “Singapore”, parte integranta a personalitaii lor creatoare.
Putini sunt cei care mai amintesc astazi, chiar daca nu au uitat, ca tot lui Mihai Oroveanu i se datoareaza primele targuri de carte din Romania postrevolutionara, “Bookarest”, care faceau neincapatoare spatiile de la “Artexpo”.
E drept, le facea toate acestea fara emfaza, aparand pe cat se putea putin in public, vorbind inca si mai putin. Era initiatorul si organizatorul din umbra, urmarind cu statura sa masiva, entuziasmele si agitatia evenimentelor.
Exista insa, in spatele aparentei blazari, trairea vie, capacitatea de a “rade ca la filmele cu Stan si Bran si de a suferi ca in tragediile grecesti”, asa cum i se intampla urmarind un meci de rugby, sportul pe care il practicase si pe care il considera o metoda de educatie.
Mihai Oroveanu a primit numeroase premii si distinctii. In anul 2000, a fost decorat cu Ordinul National “Serviciul Credincios” in grad de Cavaler, de presedintele Romaniei. In 2005, a primit distinctia Ordinul “Steaua Solidaritatii Italiene” in grad de Comandor (Commendatore dell’Ordine della Stella della solidarietà italiana), decernat de presedintele Italiei. In 2008, a primit titlul de Ofiter al “Ordinului Artelor si Literelor” din partea statului francez (Officier des Arts et des Lettres). Recunoasteri ale unei munci sustinte in slujba artei romanesti.
Directorul Muzeului National de Arta Contemporana a decedat sambata, 31 august, in urma unui infarct. Acesta a fost inmormantat la cimitirul Bellu din Bucuresti.
sursa: cotidianul.ro
