Timisoara Saracens a iesit pentru al treilea an consecutiv campioana Romaniei, o performanta unica in istoria SuperLigii CEC Bank. In echipa care a ridicat trofeul competitiei s-au aflat si trei tineri jucatori de 20 de ani Vlad Neculau, Marius Simionescu si Marius Iftimiciuc, crescuti la CSS Unirea Iasi de acelasi antrenor, Gabriel Popa. Mai mult, Neculau si Simionescu au fost descoperiti si adusi la rugby de catre Gabriel Popa, in urma unei selectii in scoli.
Colegi anul trecut si la Romania U20, campioni cu Timisoara Saracens la U20 in sezonul 2017, cei trei au facut saltul si la seniorat, anul acesta evoluand atat in SuperLiga CEC Bank, cat si in Cupa Regelui si Cupa Romaniei. Mai mult, Simionescu a facut in 2017 si pasul spre nationala de seniori a Romaniei, tanarul fundas fiind desemenat in 2017 de catre Federatia Romana de Rugby drept „cel mai bun tanar jucator din rugbyul romanesc”, el adunand 6 prezente pentru Stejari. In continuare component al Romaniei U20, al carei capitan a fost la ultimul meci din cadrul Campionatului European de la Coimbra din acest an, Vlad Neculau e considerat unul dintre tinerii de perspectiva din rugbyul romanesc. Jucator de linia a treia (1,91m si 92 kg), Neculau a fost prezent in Primul XV al Timisoarei atat in semifinale, cat si in finala competitiei. Uriasul Iftimiciuc (2,02m si 123 kg) a fost imprumutat pentru o mare parte a sezonului echipei Dinamo, tocmai ca tanarul jucator de linia a doua sa adune minute de joc. In plus, toti trei se afla in acest moment in cantonament cu Romania A, a doua reprezentiva a Romaniei, echipa ce va sustine doua meciuri de pregatire in luna iunie cu England Counties.
Prezent sambata, in tribunele Stadionului Arcul de Triumf la finalele SuperLigii CEC Bank, Gabriel Popa si-a urmarit cu mari emotii fostii elevi. L-a aplaudat pe Neculau si l-a incurajat la fiecare actiune, iar la final, le-a strans barbateste mana tuturor si i-a felicitat. Profesor-antrenor la CSS Unirea Iasi, Popa a vorbit despre provocariile si satisfactiile acestei profesii.
In primul rand, cum ai trait finala Timisoara Saracens – CSM Stiinta Baia Mare?
Intens, ca si cum ar fi jucat echipa mea. Vlad Neculau a fost titular, are 20 de ani, iar faptul ca a fost in teren pe langa jucatori ce fac parte din echipa mare, jucatori cu experienta, el fiind inca un copil, a insemnat foarte mult. In plus, si-a facut simtita prezenta la fiecare atingere de balon, a placat, nu a lasat nimic sa treaca de el, ceea ce arata faptul ca este un copil curajos, care si-a dorit enorm de mult sa joace si a profitat de aceasta sansa care i s-a dat. Numai prin multa munca, foarte multa munca poti ajunge un jucator bun. La noi toata lumea este in atac, vrea sa alerge cu balonul, sa dea eseu, insa la munca de jos, cum s-ar zice, acolo unde trebuie sa pastrezi balonul, sa lupti pentru el, nu prea vrea nimeni. M-am bucurat pentru toti copiii si pentru Simionescu si pentru Iftimiciuc, au crescut mult ca experienta, ca maturitate sportiva.
Cum ai ajuns antrenor de rugby?
Am jucat rugby, am fost legitimat la CSS Unirea Iasi, unde l-am avut antrenor pe Iulian Iftenie. Dupa ce am terminat junioratul, am facut Facultatea de Educatie Fizica si Sport, devenind profesor, si am primit catedra la Liceul Metalurgica, unde in anii anteriori fusese clasa de rugby. Aici am stat o perioada destul de scurta pentru ca din lipsa de copii, am ramas fara catedra si in 2006 am ajuns profesor antrenor la Clubul Sportiv Scolar Unirea Iasi. Mi-am inceput cariera de antrenor cu generatia 1991, dupa care din fiecare generatie am avut minim un copil care a urcat spre loturile nationale Cosmin Plugaru, Andrei Diaconu, la generatia ’93 a fost Catalin Plumbu, dupa care a urmat generatia 97-98, cea mai buna generatie pe care am avut-o, cu cinci sportivi componenti ai lotului national: Marius Simionescu, Vlad Neculau, Marius Iftimiciuc, Alin Haidau si Alexandru Ilie. Simionescu a fost primul care a facut pasul spre loturile nationale de juniori, fiind convocat pentru Campionatul European din Polonia de la Poznan, unde, la prima lui participare, dupa un an de rugby, a venit cu prima medalie, bronzul. Cu toate generatiile ne-am calificat la turneele finale ale competitiilor organizate de catre Federatie, insa nu am reusit sa trecem mai sus de locul 4, ne-am batut pentru bronz. Generatia ’97-’98 este o generatie foarte buna, din cei cinci sportivi, patru au mers la finalul junioratului la Timisoara si unul a ramas la Iasi, insa acum doar trei mai joaca rugby,
De ce au facut pasul spre Timisoara Saracens?
Cand am urmat cursurile Academiei de Rugby am fost coleg cu Bogdan Bradu de la Timisoara Saracens. In timp ce erau cursurile erau si meciurile echipei nationale, meciuri la juniori, Bogdan i-a vazut pe copii, le-a placut de ei, a avut o discutie cu fiecare si la final de juniorat i-a luat la Timisoara. Ei urmau sa faca echipa de U20 acolo si astfel copiii aveau sansa sa aiba meciuri mai multe, sa se pregateasca intr-un colectiv profesionist, Simionescu, Neculau, Iftimiciuc, si Haidau mergand acolo.
Cum i-ati gasit pe Simionescu si Neculau?
Am facut selectii in scoli. Am mers la orele de educatie fizica pentru ca e importat sa ai o relatie buna cu profesorii de sport, ei mi-au dat niste recomandari, am vazut si ce talie au, dupa care a urmat o discutie cu ei si invitatia sa vina la stadion. Bineinteles, este importanta si convingerea si dorinta lor de a veni, de a vedea ce se intampla. Am avut nocroc ca sunt baieti seriosi, le-a placut rugbyul. Copiii acestia au fost insa foarte buni si la carte, Alin Haidau, pe care tot asa l-am descoperit, in urma unei selectii prin scoli, era elev la Liceul Economic, unde facea contabilitate si multa matematica, Simionescu era la Colegiul Tehnic Mihail Sturza si Neculau la Liceul Alexandru Ioan Cuza. Problema este ca daca ii iei pe copii de la carte, parintii ii retrag de la sport, pentru ca este principiul ca nu pot sa invete asa cum ar trebui daca stau prea mult pe teren, la antrenamente.
Parintii au fost de acord cu venirea copiilor la rugby?
Vorbim de copii de clasa a noua, de 15, 16 ani, care in primul rand trebuie ei convinsi si nu parintii. Daca copiilor le place sportul, sunt atrasi de jocul cu balonul oval, de principiile acestui sport, atunci treisferturi din problema este ca si rezolvata. Am avut discutii cu parintii, i-am chemat la stadion sa ii vada, le-am spus ce calitati au copiii lor si ca daca vor continua, cu multa munca si seriozitate, vor ajunge foarte departe. Parintii lui Simionescu erau in Italia, cu ei vorbeam telefonic sau pe facebook, tineam in permanenta legatura, mai ales ca a fost o perioada cand nu mai venea pe la antrenamente. Tatal lui era un pic sceptic, insa i-am spus ca au un copil luptator, ce da dovada de darzenie si daca vor investi in el mai mult, poate sa il ajute cu o pereche mai buna de ghete, sau echipament mai de calitate, va avea rezultate mult mai bune, ceea ce s-a si vazut apoi la loturile nationale.
La sfarsitul finalei SuperLigii CEC Bank, ai avut o discutie cu fiecare dintre copiii tai. Ati ramas la fel de apropiati?
Comunicarea este in continuare, dar nu foarte des. Eu consider ca mi-am facut treaba in ceea ce ii priveste, i-am adus la un nivel care le-a permis sa creasca si sa acumuleze in continuare, un nivel atat cat mi-a permis echipa pe care am avut-o si investitiile care s-au facut la noi. Vorbim la telefon sau pe facebook, ii felicit cand ajung la loturile nationale, imi mai dau cu parerea la anumite faze, de certat nu ii cert niciodata pentru ca stiu cat de greu le este si mai ales stiu ca sunt constienti de greselile lor. Sunt copii buni, care au cei 7 ani de acasa, familia se face simtita in educatia lor, singurul lucru pe care l-am spus cand au plecat de la Iasi, a fost acela ca ii rog ca atunci cand vor da un interviu, sa spuna ca au plecat de la CSS Unirea Iasi, unde l-au avut avut ca antrenor pe Gabriel Popa. Este important ca toti acei copii pe care ii antrenez si pe care ii voi antrena sa stie ca jucatorii care acum sunt la lotul mare, care devin modelele lor, au pornit din acelasi vestiar, au avut aceleasi conditii ca sa creasca si au reusit. Le-am spus baietilor ca in momentul in care pleaca si merg la o alta echipa, intr-un alt loc ca au o mare responsabilitate: comportamentul lor in teren si in afara terenului sa fie un exemplu pentru generatiile de la Iasi.
Ce satisfactii are un antrenor tanar?
Satisfactiile sunt de natura sufleteasca: atunci cand pornesti de la zero cu un jucator si ajungi la nivelul 1, cand reuseste sa paseze inspre inapoi desi instictul il indeamna sa dea balonul inspre inainte, ca este fericit in urma unui antrenament sau e bucuros dupa un meci, ca stie sa piarda un meci, ca termina meciul in picioare si nu sunt accidentati, ca doresc sa ramana mai mult la antrenament. Pe mine aceste lucruri ma bucura si ma motiveaza. La ora de sport, unii copii vin din obligatie, insa la antrenamente trebuie sa vina din placere, sa vina pentru ca isi iubesc antrenorul, ca se inteleg cu copii din echipa, ca se joaca cu o minge, ca devin mai puternici. Nu stiu daca exista ceva greu in ceea ce facem, poate doar sa aducem copii la teren, dupa care intervin alte lucruri, sa facem intr-asa fel incat sa nu se loveasca din prima, sa nu prinda frica, sa prinda drag de rugby.
Care este cel mai greu lucru cu care se confrunta un antrenor?
Convingerea parintilor sa-si trimita copiii la teren, asta e cel mai greu lucru. Strangi cu greu 25 de copii, nu avem concurenta pe posturi, dupa U16 incolo cand se face specilizarea pe posturi, nu avem de unde sa luam mai multi copii. Noi facem o adunare de fapt, nu o selectie, nu refuzam nimic, dar in general cei care vin la rugby, dupa primul antrenament iti da seama daca vor avea sau nu dragoste pentru acest sport. In momentul acesta primim orice copil, numai sa fie sanatos. Sunt multi care abandoneaza rugbyul dupa juniorat, ca nu au echipa, ori nu au conditii. Pentru cei care termina junioratul conteaza colectivul in care ajung, antrenorul, asa cum a fost cazul baietilor ce au mers la Timisoara Saracens. Copiii care s-au dus acolo erau incantati ca toti jucatori i-au primit frumos, le-au vorbit frumos, le-au dat sfarturi, i-au incurajat, i-au sustinut. E foarte important acest lucru, cum sunt primiti la seniori pentru ca, sa nu uitam ca ei vin de la juniorat unde si regulile sunt un pic altfel, ma refer aici la regulile privind gramada ordonata, reguli care la seniorat sunt un pic altfel. Faptul ca se integreaza bine intr-un colectiv la seniori ii va ajuta sa se dezvolte si sa asimileze mai repede toate aceste noutati, chiar si cele legate de Regulamentul de Joc.
Antrenorul Gabriel Popa vazut de fostii sai jucatori:
„In primul rand mi-a fost ca un tata si apoi, antrenor. M-a ajutat in orice problema nu conta ca era personala sau despre rugby. Ma atentiona cand greseam si intotdeauna ma lauda cand faceam ceva bine, m-a incurajat tot timpul. Cu ajutorul lui am ajuns aici, sa joc pentru Romania, sa mi se cunoasca numele si sa fac ceea ce stiu eu mai bine. M-a adus pe acest drum la care eu nu as fi visat niciodata.” spune Marius Simionescu
„Eu am ajuns la rugby din greseala, la cererea unui profesor de sport care ne-a luat la un antrenament pentru ca echipa urma sa aiba turneu si nu erau suficienti jucatori, apoi am inceput sa merg la antrenamente. Am ajuns la dl profesor Popa si a fost practic momentul in care m-am apucat serios de rugby, nicio clipa nu m-am gandit ca voi ajunge aici. Domnul profesor ne-a ajutat foarte mult si ne-a sustinut in fiecare decizie, ne-a corectat cand am gresit, este un bun pedagog, antrenorul perfect. Daca doreai sa te antrenezi si sa muncesti, el isi facea timp si venea doar pentru tine, chiar daca altii nu mai doreau sa vina. „, spune Marius Iftimiciuc
„Este omul care m-a initiat in rugby, cu ajutorul lui am ajuns aici, am ajuns sa joc la acest nivel, de la el a inceput totul. El mi-a inspirat placerea de a juca rugby.”, spune Vlad Neculau
FOTO: Dragos Pascaneanu
