Prezentul si viitorul sunt nu doar rezultatul lectiilor trecutului, ci o adevarata reflexie a sa. Rugbyul romanesc are un secol de povesti, toate despre valorile sale definitorii si oamenii care au ales sa le imbratiseze, apere si reprezinte in fiecare moment de pe teren si din afara lui. Cativa dintre acesti fosti jucatori care nu doar ca au facut istorie, dar sunt chiar simboluri ale ei, cu ceea ce are mai bun de spus despre sportul cu balonul oval, vor fi premiati in cadrul evenimentelor sportive emblematice din acest an, primul dintre ei fiind Gheorghe Dragomirescu – Rahtopol sau „nea Puiu” cum este cunoscut in lumea Ovalului romanesc. Premierea va avea loc sambata, 18 februarie, in pauza meciului din Rugby Europe Championship, dintre Romania si Spania, de pe Stadionul „Arcul de Triumf”.
Gheorghe Dragomirescu – Rahtopol sau „nea Puiu” este singurul jucator roman care a cucerit Cupa Campionilor Europeni cu doua echipe diferite, RC Grivita in 1964 si CS Dinamo in 1967. A fost un centru redutabil care i-a avut ca antrenori pe Tudor George-Ahoe, Bebe Manoileanu si Dumitru (Titi) Ionescu. A adunat 32 de selectii pentru echipa nationala, cu care in 1968/1969 a cucerit titlul european. Il leaga de rugby o cariera impresionanta, de sportiv, antrenor, formator de copii, o cariera din care rememoreaza cu drag momente si clipe de neuitat precum eseul marcat Frantei la Toulouse in 1963 sau sfarsitul unei finale cu Agen in care isi imbratisa colegii cu bucuria castigarii unui nou titlu european. Astazi, la 75 de ani este prezent in tribune la toate meciurile Romaniei, merge de cateva ori pe saptamana la sala de forta si povesteste pentru „FRR.RO” cu aceeasi pasiune despre sportul care i-a schimbat viata.
Cum ati inceput rugbyul?
Tatal meu era prieten cu Bebe Manoileanu si asa am ajuns la meciurile de rugby, apoi nea Bebe, ca sa ma motiveze mai mult mi-a dat o minge de rugby pe care am pierdut-o dupa un timp, lucru care a fost dezbatut cum se cuvine, cu reprosuri. Stateam la bloc si ca sa nu o car dupa mine de fiecare data cand ieseam afara, ii gasisem un loc de unde stiam ca nu o va lua nimeni, ca este a mea, pana cand a disparut. Aveam 12, 13 ani cand am inceput sa joc rugby, mai degraba sa am joc cu balonul. Atunci nu se incepea sportul la o varsta atat de frageda ca acum. Cam 15, 16 ani era varsta la care te orientai spre un sport.
Dar de cand ati inceput sa jucati constant, sa faceti antrenamente?
Am avut continuitate incepand din 1956, cand nea Bebe a format o echipa de juniori si atunci, fireste, a apelat si la mine. Imi placea sa ma lupt, aveam spirit competitional, iar pe de alta parte, eram curajos si bataios, bataios, nu batus. Rugby- ul se potrivea temperamentului meu.
Printre cei pe care i-ati avut antrenori a fost si Tudor George (Ahoe). Ce va amintiti din antrenamentele cu el?
In 1954, dupa ce a fost amenajat Parcul Copilului , Tudor George (Ahoe) se ocupa de juniorii de la Grivita Rosie, Locomotiva, cum ii spunea. El a avut si grupe de copii, dar se faceau antrenamente comune cu juniorii. Eu desi aveam 13 ani, jucam cu cei de 16, 17 ani. Eram ambitios, imi placea sa lupt, sa joc cu cei mai mare. Ahoe mi-a fost antrenor vreo doi ani de zile. O influenta mai mare asupra mea a avut-o Bebe Manoileanu, care m-a antrenat de la 15 la 18 ani. Acesta a fost cel care pot spune ca m-a ajutat sa imi cultivez valorile morale, sa fiu corect, respectuos, darz.
Ati prins o perioada frumoasa pe Parcul Copilului, acum aflat in paragine…
E trist ce se intampla acum acolo. E un loc de care se leaga o parte importanta a rugbyului romanesc. Nu stiu care e cauza acestei delasari, lipsa banilor, dezinteresul…
Vi-a ramas in minte o intamplare mai deosebita din acea perioada?
Imi aduc aminte de o dupa-amiaza cand nea Bebe a venit acasa la noi si ii povestea tatalui meu ca la un antrenament, el a avut mingea, avea in jur de 26 de ani atunci, si cum alerga a auzit ca se tine cineva dupa mine, dar se tinea asa hotarat. Si cand se intoarce, cine era?! Puiu, adica eu, un pusti de 13 ani care isi pusese in gand sa il ajunga si sa il placheze. Evident ca nu am reusit (zambeste).
Care a fost prima echipa la care ati evoluat?
La Scoala Sportiva de Tineret intre 1956-1958, o unitate sportiva care apoi s-a desfiintat, dupa care am jucat la Dinamo, aici fiind practic viata mea sportiva. Am locuit in apropiere de stadionul si clubul Dinamo, adica tin minte de la inceputurile acestui club, l-am vizitat cand inca era in constructie, ma plimbam pe acolo si de altfel primul eveniment sportiv pe care l-am vazut a Dinamo a fost un concurs de ciclism pe pista.
Ce inseamna rugbyul pentru dumnevoastra?
A fost un prilej de a ma remarca in ochii altora si imi imaginam in naivitatea mea de atunci ca multi si urmaresc evolutia mea. De aceea ma bucuram cand numele meu aparea in ziar la cei remarcati si desi postul nu- mi dadea prilejul sa marchez puncte ii invidiam pe cei ce o faceau pentru ca numele lor aparea.
Sunteti jucatorul roman care a cucerit Cupa Campionilor Europeni cu doua echipe diferite. Cum ati reusit aceasta performanta? Cum a ajuns Dinamo sa va imprumute Grivitei ca sa o ajutati la castigarea titlului continental?
Cu doua saptamani inainte de finala, Grivita Rosie – Stade Montois din Mont de Marsan, unul dintre jucatorii de la Grivita, Mihai Tibuleac s-a accidentat si avea nevoie de o perioada mai lunga de recuperare. Ramasesera descoperiti pe un post , Irimescu a jucat fundas in locul lui Tibuleac, iar eu care jucam centru, am fost solicitat sa joc in acest meci pe postul de centru. Intrasem cu un an inainte in echipa nationala, eram destul de bine cotat.
Dar exista o mare rivalitate atunci intre Grivita si Dinamo…
Era un meci international, iar cand e vorba de asta, invidiile se topesc, dispar…
Ce va amintiti din acel meci?
Mont de Marsan era o echipa ofensiva, cu multe atacuri pe linia de treisferturi in care evoluau cei doi centri ai echipei Frantei, Andre si Guy Boniface, aveau si o aripa foarte buna, Christian Darrouy, echipa ce castigase de o maniera incantatoare campionatul Frantei. Din pacate pentru ei, cu o ora inainte de inceperea meciului, a inceput o ploaie torentiala care a durat vreun sfert de ora, insa suficient ca sa fie apa multa pe teren. Astfel, controlul balonului devenea o problema si nu au mai avut aceasta abilitate de a construi fazele de atac, iar acest avantaj pe care il aveau asupra noastra, s-a estompat. As spune spune ca Grivita s-a adaptat mai bine conditiilor de joc: apa, noroi.
A fost un meci cu un final inedit…
(rade) Daaa. Meciul s-a terminat cu 20 de minute inainte de timpul regulamentar fiindca Andre Boniface a lovit cu piciorul, mai mult demonstrativ decat pentru a produce o accidentare, iar arbitrul l-a eliminat de pe teren. El a refuzat sa paraseasca terenul, au trecut cele 5 minute care se acorda in astfel de situatii si daca nu s-au conformat, arbitrul a fluierat finalulul jocului. A fost un gest urta, gest pentru care Boniface a fost suspendat pana la sfarsitul anului de catre Federatia Franceza.
Cum a fost momentul decernarii trofeului?
Momentul nu a fost. Am mers la vestiar, apoi am plecat acasa, iar seara ne-am intalnit la Mon Jardin, unde acum e Hotelul Dorobanti, aproape de Casa Oamenilor de Stiinta, la Piata Lahovari. Cam asta a fost, plus prima care insemna doua salarii jumatate calculate la salariu mediu pe economie.
Dinamo a fost echipa dumneavoastra de suflet. Ce va mai amintiti din acea finala castigata in Cupa Campionilor Europeni?
A fost primul an in care finala s-a desfasurat in dubla mansa, in 1966, am jucat la Agen in decembrie si in iunie 1967, la Bucuresti. Agen era o echipa puternica, ne-a batut in meciul tur cu 12-0, prea mari sanse sa ii infrangem la Bucuresti nu aveam. Ce ne propusesem era sa facem o figura frumoasa, macar sa tinem cu rezultatul aproape de ei. Spre surprinderea tuturor si mai ales a noastra, am castigat cu 18-0, ceva de necrezut.
A fost o surpriza si pentru dumneavoastra?
Da, nimeni nu se astepta. Practic a fost un meci in care echipa a vibrat la unison, toti am fost colectati la importanta acestui joc, a acestei partide, iar dorinta de a arata ca suntem mai aproape de ei a fost uriasa. In plus, cred ca ei au privit cu usurinta acest meci, au considerat ca e o simpla formalitate meciul retur.
Cum era atmosfera?
Era multa lume pe Stadionul Dinamo, pe vremea aceea venirea unei echipe din Franta, sau turneul unei echipe de acolo, era un eveniment pentru lumea rugbystica si nu numai, toti veneau sa vada. Pe de alta parte a fost perioada cand Romania a invins Franta, eram un adversar veritabil pentru ei.
Ce va mai amintiti din acesta finala?
Absolut totul. Imi aduc aminte de cum s-au marcat punctele. Primele trei le-a marcat Nica, apoi Dan Coravu a reusit un eseu frumos dupa o actiune pe treisferturi a liniei noastre, transformat de Nica. Era 8-0 , iar cel pe care eu il consider omul meciului, Sica Dragomir a avut doua inspiratii rare, marcand doua eseuri. La primul eseu s-a plasat pe un loc unde nu ar fi trebuit sa fie tinand seama de postul lui, de aripa, era pe centrul terenului , a urmarit faza, a intuit, a facut o cursa de 10 metri si a culcat balonul, 11-0, iar transformarea a dus scorul la 13-0. Eram campioni, insa mai era mult pana la sfarsit, cel mult 20 de minute. Cred ca cu vreo 10 minute inainte de sfarsitul meciului, Giuguc a incercat un dropgol, toti s-au uiat dupa balon daca trece printre H-uri, Dragomir a urmarit balonul care a cazut pe teren, s-a rostogolit spre margine, insa acesta l-a cules si a marcat, 18-0.A fost un meci frumos, nu pentru ca am castigat, ci a fost dramatic prin diferenta de scor de la care a inceput, noi avand de recuperat 12 puncte ceea ce era practic imposibil.
Nici acum nu ati primit trofeul?
Cupa Campionilor era la Grivita, ei urmau sa faca un turneu in Franta si intentionau sa o duca echipei Agen. A mers cineva la Grivita, a luat trofeul si la repriza a treia, care a avut loc in holul clubului, l-am avut cu noi. A fost si o recompensa, de 2500 lei, ceea ce insemna cam de doua ori salariul meu.
Aceste rezultate vi-au schimbat viata?
A fost o mare bucurie, dar intotdeauna m-am gandit cat de mult am contribuit la aceasta peformanta. Nu pot spune ca aportul a fost mare, am fost acolo in echipa.
Cum vi se pare rugbyul care se joaca astazi?
Nea Bebe Manoileanu spunea ca daca vrei sa joci rugby trebuie indeplinite doua conditii, sa fii sanatos si sa cunosti regulamentul. La ora actuala sunt insuficiente, trebuie cel putin a treia, sa fii puternic deoarece solicitarile la care esti supus in timpul jocului necesita o pregatire fizica deosebita. E suficient sa ii arunci o privire asupra componentilor unei echipe de rugby si vei realiza ca nu sunt vorbe goale.
Vi se pare mai putin spectaculos jocul de acum?
O caracteristica a jocului de rugby care se derula in anii ‘50 pana in ‘90 chiar, aceea ca se cauta evitarea adversarului, ocolirea lui. A doua jumatate a anilor ‘90 si anii 2000 este caracterizata de infruntarea directa, fizica, corporala. Francezii spun ca rugbyul a devenit prea fizic, in plus eu cred ca si in spectaculozitate a mai scazut tinand seama de frecventa extrem de mare a gramezilor spontane. Dramatismul a crescut, spectaculozitatea e mai putina.
Sunteti prezent la toate meciurile Romaniei. Cum vi se pare stilul de joc?
Mi-a placut cum au jucat in toamna si au castigat meciurile acelea, am fost placut surprins de jocul liniei de treisferturi si jocul in general al echipei. Cel mai spectaculos din echipa este Fercu, care este un jucator complet, cu viteza si acceleratie care da posibilitatea sa fenteze si sa evite adversarul.
Cea mai frumoasa amintire din rugby?
In 1963 cand am marcat un eseu in meciul dintre Romania si Franta de la Toulouse (6-6) cand am anticipat desfasurarea unei faze, am intrat in posesia balonului trimis de catre adversar si am marcat, fentand apararea adversara si facand ca Romanie sa preia conducerea cu 6-3. Rugbyul mi-a oferit intotdeauna momente frumoase pentru mine, datorita lui m-am format ca om, mi-am desavarsit caracterul, gandirea, tot.
Gheorghe Dragomirescu – Rahtopol
Anul primei legitimari la rugby: 1957
Clubul: Scoala Sportiva de Tineret București
Alti antrenori: Tudor George – Ahoe, Dumitru Manoileanu, Dumitru (Titi) Ionescu (Crapul)
Postul de joc specializat: centru
Palmares:
Campion national seniori in anii: 1965, 1968/1969 (cu Dinamo)
Campion European (Cupa Europei FIRA) in anii: 1968/1969
Cupa Campionilor Europeni in anii: 1964, 1967
Jucator international in anii: 1963 – 1973
Selectii: 4 la tineret, 32 meciuri test si 9 amicale la seniori
