.png)
Fostul international si arbitru de rugby, Petre Barbu, apreciaza intr-un interviu acordat agentiei MEDIAFAX ca nici un meci de la CM de fotbal din Africa de Sud nu se compara din punct de vedere al spectacolului de pe teren cu partidele de la Tri Nations.
Petre Barbu (59 de ani) si-a dedicat aproape intreaga viata in slujba balonului oval, activand la nivel inalt, atat in calitate de jucator, cat si de arbitru. Cu toate ca soarta l-a lovit crunt, fiindu-i amputate ambele picioare, Petre Barbu se remarca printr-o atitudine pozitivista fata de viata. El spune ca i-au fost amputate picioarele din cauza mediului iradiant in care a lucrat si da exemplu cum filmele pentru studiourile Buftea se stergeau numai cand erau transportate pe langa fostul lui loc de munca, uzinele Grivita. Fostul international apreciaza ca rugby-ul nu este un sport periculos, considerand ca in cazul Gradinaru a fost vorba si de o lipsa de pregatire fizica plus o nestiinta a jocului.
Critica sistemul sanitar din Romania, povestind ca, in calitate de arbitru, a intalnit pe foile de joc ale meciurilor, medici de joc ginecologi sau stomatologi. Apoi vorbeste despre lipsa conditiilor din Romania pentru activitatea persoanelor aflate in scaunul cu rotile, cat si despre incercarile esuate, din cauza institutiilor abilitate, de a mai practica in vreun fel sport. Petre Barbu considera ca spectacolul din rugby nu va disparea, asa cum incepe sa se intample in fotbal, si apreciaza ca o parte dintre jucatorii romani nu cunosc regulamentul.
Redam integral continutul interviului
Reporter: Cand ati debutat in rugby?
Petre Barbu: Prin ’67, la juniorii Rapidului, ca nu era Locomotiva atunci. Apoi, in ’70, am terminat junioratul, am jucat cateva meciuri la echipa mare la Rapid, in Divizia A, iar prin ’71 m-am trezit luat in armata la Dinamo, fara sa se stie ca eu as fi vrut Steaua. Chiar aveam niste aranjamente la Steaua. La Dinamo n-am stat mult, nu aveam studii superioare atunci, incepusem un liceu, iar in mintea mea era sa fac ceva, sa incep o meserie, pe langa rugby. Am plecat de la Dinamo, am ajuns la Grivita Rosie, iar asta se intampla prin ’71-’72. Am stat la Grivita pana in ’80. Acolo am prins cea mai buna parte a carierei, cu doua titluri de vicecampion, cu turnee multe, cu deplasari. Dupa perioada de la Grivita Rosie, terminasem studiile superioare, imi facusem o familie, am revenit din nou la prima dragoste, la Rapid. Am jucat inca vreo trei ani acolo si cam asta a fost. Am fost international de juniori in 1970, am participat la Campionatul European, apoi prin divizia internationala B si la tineret. La echipa mare nu am fost decat rezerva. Am jucat in jur de 20 de meciuri la echipele nationale. In primul esalon am evoluat timp de 10 ani si am jucat in jur de 15 meciuri pe sezon.
Rep: Cariera de arbitru cand a inceput?
P.B: In paralel, in ultimii trei ani, de prin ’79, incepusem sa arbitrez copii, juniori, tot ce se putea arbitra atunci cand aveam timp. Am debutat ca arbitru in Divizia A in ’84. In ’90 am facut cursurile de arbitru international si tot atunci am terminat cu totul pentru ca a intervenit boala asta. Dupa aparitia bolii, in ’92 am terminat toata activitatea. Ca arbitru cred ca am aproximativ 100 de meciuri conduse la Divizia A, iar la nivel international am condus vreo 10-12. Erau putine in perioada aia, nu ca acum, cand sunt o multime de competitii. Ne miscam numai prin zona asta socialista si nu prea eram bagati in seama, pentru ca nu am fost in competitii mari. Eram in Cupa FIRA, ne bateam cu Franta si cam atat. Italia nu exista, pana prin ’84. Italienii veneau si luau aici 60-70 de puncte, dar dintr-odata, cum au inceput sa bage bani au ajuns unde au ajuns. Cariera de arbitru este dinamica daca stii sa te bagi in ea, dar sa nu aluneci din ea.
Multi dintre jucatorii pe care i-am eliminat imi sunt acum buni prieteni. De exemplu, era Sandu Domocos, un jucator vorbaret si scandalagiu, l-am dat afara de vreo trei ori. Ca sa se impace cu mine sa nu-l mai dau afara se ducea pe la nevasta-mea pe acasa si ii spunea: „spune-ti-i sa ma lase sa joc, ca ma dau astia afara de la facultate”. Si acum sunt prieten cu el, ma suna. Sunt amintiri frumoase, dar e pacat ca am pierdut vreo 10 ani din arbitraj, pentru ca a trebuit sã renunt din cauza bolii pe la 40 de ani. Erau anii de dupa Revolutie, iar rugby-ul incepuse sa se miste si sa se mai iasa prin alte tari.
Rep: Este rugby-ul un sport periculos?
P.B: Rugby-ul este un sport mult mai putin periculos decat handbalul. S-au facut multe studii pe tema asta. La rugby intervine stiinta jocului si cea a individului. Primele lucruri pe care le inveti la acest sport sunt pasa, placajul si cum sa cazi, ce sa faci acolo cand ai ajuns cu un picior jos sau cu un genunchi la pamant. Ca se intampla accidente este altceva, ele se intampla si la tenis. Si la sah pot fi accidente, stai acolo si te concentrezi, iti vine rau si crapi deodata.
Rep: Ce parere aveti de cazul Alex Gradinaru?
P.B: Pacat ca se mediatizeaza mult cazul cu baiatul asta. Este firesc sa-l spui o data sau de doua ori, dar nu sa-l dai la infinit ca a murit. Celalalt, Balta, a avut si el un accident la o varsta frageda, au trecut 3-4 ani de cand e in carucior. Un inaintas e matur la vreo 22-23 de ani, abia atunci stii jocul bine. Daca a ajuns in fund si era purtator de balon arbitrul fluiera imediat ca n-are voie sa joace. Am vazut faza foarte bine. Omul era pe jos, in fund, si prima grija a sa a fost sa plece de acolo, nu sa ramana asa. Nu e de acuzat pentru ceea ce s-a intamplat. Cred ca a fost vorba si de o lipsa de pregatire fizica individuala si nestiinta jocului probabil au condus la un astfel de accident. Dar sa mediatizezi negativ un astfel de caz in conditiile in care abia vine un parinte sa-si dea copilul la rugby.
Rep: Medicii poarta vreo vina?
P.B: Cred ca si medicii poarta o vina. M-am uitat la faza cu Gradinaru. A aparut medicul in teren, iar el era deja culcat si il dadeau cu o crema pe obraz. Pe urma, faptul ca nu au avut o targa sa-l scoata de acolo. Depinde si de medicii care iti vin. Din ce imi amintesc, arbitrii cereau ca la teren sa fie un medic. Cred ca si acum e la fel, ei se uita pe foaie si vad ca e un medic. Si atat. Cand eram arbitru, am intalnit situatii in care ma uitam la foaie si vedeam ce medic e. Era ba un ginecolog, ba un stomatolog, dar era medic. Pai ce sa fac cu el? De aceea spun si de cel care era acolo. Copilul acela ar fi avut un viitor intr-un scaun cu rotile, dar ar fi fost in viata. Eu am auzit ca ar fi luat un virus dintr-un spital din Timisoara, cum a luat si acea balerina.
Rep: Considerati ca Gradinaru a fost sprijinit de cei din lumea rugby-ului?
P.B: Nu poti sa dai vina pe federatia de rugby. Poate a ajutat si federatia cu ceva. Nu stiu cum era cu spitalizarea acolo, pentru ca am auzit ca era 300 de euro pe zi. Sunt bani multi, nu are cine sa dea atatia bani.
Rep: Ce accidentari ati suferit de-a lungul carierei?
P.B: Nu prea am avut accidente in cariera mea. Chiar daca acum stau intr-un scaun cu rotile, nu are nicio legatura cu rugby-ul, poate are treaba cu serviciul. Eram un tip bun la oase. Am avut o fractura de glezna, una la mana, cateva degete intoarse, dar nu am avut probleme grave. Am avut si doua comotii, dar au fost de moment. Chiar imi amintesc ca eram la Grivita, jucam cu Sibiul, pe o caldura mare, un meci greu, si am luat una de am cazut cu capul de pamant. Am stat 2-3 minute jos, apoi am continuat jocul, dar dupa partida mi-au spus medicii sa-mi fac un control la „balamuc, la spitalul „8+1”. Cand am fost la control, doctorul mi-a spus „Mars de aici! Iesi afara ca n-ai nimic” si de atunci n-am mai calcat pe acolo. N-am avut accidentari grave. O fractura m-a tinut o luna jumate ca nu aveam cum sa joc, dar altceva nu am avut. Aveam pregatire fizica, imi placea sa alerg sa ma antrenez, iar sambata mai alergam 2-3 ture de unul singur dupa meciuri.
Rep: Ne puteti vorbi despre boala din cauza careia ati pierdut ambele picioare?
P.B: Boala a venit hodoronc-tronc, fara semnale, fara nimic, fara ca macar sa banuiesc ca sunt bolnav de ceva. Diagnosticul scris de medic este de arteriopatie obliteranta. Eu am o boala care te lasa in pace numai cand ajungi la cimitir. Totul a plecat de la mediul de iradieri cu care aveam contact. Nu imi placea munca de birou. Eu si dupa ce am terminat facultatea am mai stat 2-3 ani tot pe post de muncitor. Langa Grivita, la vagoane, unde lucram eu, erau firme cu chimicale si de acolo a plecat totul. Am lucrat vreo douazeci si ceva de ani acolo.
Fizic am fost afectat treptat, primul picior mi s-a taiat prin ’93, si mai mergeam in carje, iar in ’99 mi s-a taiat celalalt. In perioada pana in ’99 eram independent, ma puteam urca in masina si altfel ma descurcam. Acum e foarte greu la o bordura, la o piatra, la o scara. Trebuie sa stea cineva dupa tine. Ca zic astia de Cernobil… noi am avut la Grivita iradieri mai multe. Treceau astia de la studiourile Buftea pe langa Grivita cu filme noi, sa se duca sa le vada si ajungeau cu benzile goale. Treceau prin fata pe la Utilaj Chimic si se intrebau: „Dom’le, unde disparea filmul? Se faceau la Buftea acolo si nu mai era la Bucuresti. Era si Mihai Tibuleac, care a lucrat tot acolo cu mine, iar el era un om extraordinar. Eu am mai fumat, am mai facut cate o prostie. El a lucrat acolo, iar la 62 de ani s-a dus linistit.
Rep : Exista conditii in Romania pentru a putea asista la meciuri?
P.B : Eu sunt imobil, iar cand plec de acasa nu-mi mai vine sa ma intorc. E problema cu coboratul scarilor, trebuie sa tin unul sau doi oameni langa mine in lift. De multe ori plecam si la intoarcere nu mergea liftul. Mai vorbesc cu fosti colegi la telefon cand mai ies prin parc. As merge si pe stadioane la meciuri, iar problema nu ar fi locurile speciale, pentru ca eu am locul meu. Toaletele sunt problema, nu ai unde sa mergi. Este vina autoritatilor in acest lucru. Ce pretentii sa ai, cand cred ca nici la Cotroceni nu au toaleta pentru cei ca mine. Dar nici la spitale nu sunt. Am fost la Spitalul de Urgenta si am stat doua saptamani in carucior si ma chinuiam sa merg la toaleta, sa ma urc in pat, ma spalam cu un furtun de la o chiuveta care era la un al etaj. Doar spitalele private au asa ceva.
Rep: Se califica nationala la Cupa Mondiala din Noua Zeelanda?
P.B: Eu zic ca suntem calificati la Cupa Mondiala. Dupa parerea mea nu avem cum sa nu trecem de Uruguay. Dar cand ajungem acolo, de grupe nu vom trece. Nu avem cum sa trecem, pentru ca tot dam de doua echipe, dintre care una e in primele sase si n-ai cum sa scapi. Dar e bine ca mergem si e important ca ramana sponsorii langa echipa. Mi-a placut jocul cu Tunisia, a fost un lot mai tanar si o baza de selectie buna pentru staff-ul tehnic. Ai nostri parca au refuzat jocul in repriza a doua, poate si din cauza caldurii. Mi-a placut Tunisia, chiar daca jucatorii erau mai rudimentari, dar s-au batut, au jucat si nu au facut antijoc. Cate meciuri vad acum intr-o saptamana la televizor cred ca vedeam eu inainte de ’89 intr-un an de zile. Se dadeau meciuri din FIRA, cu Franta, cu Italia, si mai vedeam de prin campionatul francez.
Rep: Mai este rugby-ul un sport pentru gentlemani in Romania?
P.B: Eu cred ca mai este rugby-ul un sport pentru gentlemani in Romania. Dar ii mai vad pe unii scandalagii. Eu nu-i inteleg pe oamenii aceia de la Timisoara si de la Arad, care se bat tot timpul. Sunt banateni, acelasi neam, aceeasi educatie. Ar trebui sa mai fie educatie, pentru ca e vorba de Banat, sunt „fruncea”, cum zic ei. Acolo nu se joaca nimic. Se intalnesc, iese un scor la final, dar ei se bat, nu joaca. Eu zic ca rugby-ul este un sport de gentlemani. M-am uitat la cei de afara, ce spectacol fac ei acolo. Acolo, cum se uita arbitrul la ei, le spune: „Mai, tu ai facut asta”. Jucatorul stie la fel de bine regulamentul ca si arbitrul, dar la noi ei inca nu stiu inca bine regulamentul. Este bine sa le explici copiilor ce trebuie sa faca si sa invete sa se comporte pe teren.
Rep: Va disparea spectacolul din rugby, asa cum incepe sa se intample la fotbal?
P.B: Avem in minte Cupa Mondial de fotbal, dar niciun meci de fotbal nu se compara, ca spectacol, cu ce a fost acum cu Africa de Sud la Tri Nations. Pe langa faptul ca se vedea clar intentia fiecarui combatant sa castige meciul, toti fac spectacol. Fotbalul este tacticizat prea mult. In rugby nu se poate face asa ceva, pentru ca intr-o aglomerare un jucator isi alege un mod de a juca balonul. Nu stii cine reuseste sa ia mingea. Doar la un aut sau la un fault se mai pot face niste scheme. In rugby nu poate aparea un antrenor precum Mourinho.
Rep: Exista «bisericute » la nationala de rugby?
P.B: Bisericutele dintr-un grup nu pot duce decat la dezbinare. Sa jucam ca sa-l tinem pe asta, sau sa jucam ca sa-l aducem pe nea’ Gheorghe de stiu eu unde, nu merge. Inainte nu exista asa ceva. La Grivita Rosie nu aveam. Nu ne permiteam sa spunem ceva cuiva, mai ales ca aveam nume importante in echipa. Nu conta cine gresea, eram la fel pedepsiti. Acum, daca ii spui unuia care stie ca depinde nationala de el, nu mai vine data viitoare. Nu mai vine si nu ai ce sa-i faci. Pe vremea mea jucatorii puteau fi tinuti mult mai bine langa echipa. Sunt benefici antrenorii straini la nationalele Romaniei, dar depinde de valoarea lor. Daca iti vine de la o echipa de prim rang din Marea Britanie sau din emisfera sudica, sigur au ce sa spuna aici. Dar daca iti vine unul care e un necunoscut acolo, atunci nu e bine. Trebuie sa se adapteze si la conditiile de aici.
Rep: Dupa accident, ati activat in vreo asociatie sportiva?
P.B: Am fondat un club in Bucuresti, afiliat la federatie, cu personalitate juridica cu tot. Am participat cu acei oameni la campionate europene, am fost la turnee prin Marea Britanie, avem si medalii. N-am avut bani, la un moment dat, pentru o masina sa-i luam sa-i ducem. Atunci gaseam cate un tip care ni se parea interesant si care mi se parea ca poate sa faca ceva in sportul cu handicap, care insemna un tenis de masa, un badminton, un sah. Cautam dupa sporturile astea mai usoare. Trebuia sa-i ducem, sa-i aducem sa le facem vize medicale. La inceput mergeam fara vize si ne asumam un risc mare. Am participat la multe competitii, am fost si la un festival international al tineretului cu handicap.
Am vazut acolo oameni din diferite tari cu tot felul de dotari, iar insotitorii erau mai multi decat participantii. Autoritatile baga bani non-stop in asa ceva, pentru ca e vorba de sume mari, dar acestia nu ajung jos. Nu ajung la noi. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am si renuntat. Ma consumam foarte mult. Aveam o fundatie care imi asigura corespondenta, telefoane si o masina dotata special. Cand acea fundatie nu a mai putut sa ma ajute am ramas mort. Mai aveam cativa sponsori, iar la competitii de obicei ni se asigura o cazare sau transportul. Cand au disparut si sponsorii a fost gata.
Erau si cativa fosti sportivi, de prin provincie, de pe la haltere, care sunt si acum, dar nu de mare performanta. Mai era unul de performanta, din rugby, dar nu-i dau numele, care ai fi zis ca o sa ma ajute ca e si presedinte pe la noi pe acolo. Aiurea. A fost mult timp si vicepresedinte pe la federatia de rugby. Un jucator mare, e adevarat. Era intr-o pozitie oficiala in care putea sa faca multe, dar n-a facut nimic. Poate sa faca si acum, pentru ca sta presedinte acolo.
Rep: Despre familie ce ne puteti spune?
P.B: Am un baiat si un nepotel de 3 ani. Au un catel, rottweiler, care ma amuza cand roade mingile de fotbal primite de catre nepot si nu reuseste sa o sparga, oricat se chinuie, pe cea de rugby.
Rep: Tot timpul sunteti asa pozitivist?
P.B: Ar fi bine, dar depinde cel mai mult de „barbos”, care m-a bagat in „cantonamentul” asta pentru restul vietii. Am avut si perioade cand nu m-am putut ridica din pat, ma si ingrasasem, mi se umflase corpul, dar dupa ce am luat medicatia, totul a revenit la normal. Am evoluat la gramada si visez ca inca joc rugby.
Sursa: MEDIAFAX
