Marin Ionescu: „Rezultatele din ultimul timp ne dau speranțe”

Marin Ionescu, pregatit pentru o repunere in margine
Marin Ionescu, pregatit pentru o repunere in margine.

Uriașul rugby-ului românesc, Marin Ionescu, își păstrează și azi o formă fizică de invidiat… cum reușești acest lucru și ce implicare ai acum în sportul pe care atât de mult îl iubești?

La 61 de ani ai mei, pot să spun că mă țin bine, nu fac exces în alimentație și de alcool nu poate fi vorba, nu am mai băut un pahar de vin de ani de zile, iar de câte ori am ocazia fac mișcare, alerg, mă mai bag la o miuță cu foștii colegi și sunt activ în sfera rugby-ului atât cât îmi permite statutul de… pensionar! Sunt președintele Asociației Internaționalilor de Rugby și-n această calitate, cu ocazia diverselor evenimente rugbystice, am onoarea să stau în preajma marilor campioni, a foștilor mei colegi, a iubitorilor acestui frumos sport.

Cum au fost începuturile tale în acest sport cu adevărat bărbătesc?

Am fost copil de la țară, născut în Brezoaiele, județul Dâmbovița și în 1968 am venit la București pentru cursurile de la Grupul Școlar Grivița Roșie. Aici era un puternic nucleu rugbystic, cu o echipă faimoasă în primul eșalon, dar eu habar nu aveam de toate astea.
Profesorul Constantin Vasile m-a remarcat pentru fizicul meu, la 15 ani aveam peste 1,80 și 90 de kg și după câteva luni de școală și câteva antrenamente, în februarie ’69 am decis să mă dedic acestui sport. Prima legitimare a fost la juniorii Rapidului și profesorul de sport Vlaicu a descoperit pe lânga datele fizice si alte calități necesare rugby-ului, cum ar fi clarviziunea, gândeam când aveam balonul, intram în contact fără frică, aveam control bun al balonului și rezistență la efort. Consider și azi că acestea ar trebui să fie calitățile de bază ale tuturor celor care se apucă de rugby.

Adolescent fiind și deja inițiat în jocul cu balonul oval, presupun că aveai modele pe care vroiai să le urmezi. Care erau idolii tăi atunci?

Erau jucătorii din echipa Națională pe care-i urmăream întotdeauna cu admirație și aici enumăr câțiva, Marinache, Demian, Irimescu, Durbac. Lor și altora ca ei le datorez apropierea mea totală de rugby-ul de mare performanță. Încă un fapt, pentru un tânăr de 16-17 ani, faptul că puteam să merg în străinatate în acea vreme era ceva deosebit, pe lângă satisfacțiile sportive erau cele spirituale, culturale, vedeam locuri de care doar din cărți știam câte ceva, Maroc, Spania, Italia au fost între primele mele deplasări cu lotul național de juniori.
Sfaturile antrenorului Constantin Vasile-Mao au însemnat enorm pentru mine și pe el îl privesc ca pe un idol, el a avut credința că voi ajunge mare jucător și această credință mi-a transmis-o și mie.

Începutul anilor ’70 aducea și primele trofee…

Așa este, a fost extraordinar ca la 18 ani să fiu campion european de juniori. Am luat medalia de aur în 1972 în Italia și tot în acel an debutam și la echipa națională de seniori într-un meci cu Maroc, încă aveam 18 ani!
Un trofeu a fost și faptul ca în 1973 am ajuns la Steaua, adevărata școală de rugby din România, oricine își dorea să ajungă aici. Eu eram dorit și de cei de la Grivița Roșie, dar plecam din curtea lor pentru că intuiam de unde poate veni performanța, la Steaua am fost legitimat 13 ani și am ieșit campion de 7 ori. Îmi aduc aminte perfect de bine ziua când am semnat cu echipa din Ghencea, era 25 mai 1973 și am primit gradul de sergent major. Am avut și o perioadă mai grea, am fost accidentat și am fost tratat pentru discopatie lombară, dar am strâns din dinți și am revenit. La rugby ai o constituție robustă și în general te accidentezi destul de rar și pentru a evita acest lucru se face pregătire specifică în funcție de poziția pe care o ai în echipă. Am luat titluri și cupe, iar cel mai important om din acea perioadă a fost colonelul Cosmănescu, el mi-a fost un al doilea părinte, m-a încurajat și susținut permanent. Tot în acei ani am câștigat cu echipa națională de 3 ori Campionatul European. Era ceva extraordinar atunci, băteam Franța ca pe oricare echipă.

Da, dar era singura din Turneul celor 5 Națiuni cu care ne întâlneam, selecționatele britanice nu luau parte la Campionatul European…
Tu poate uiți că am jucat în Anglia, în Irlanda, Țara Galilor și nu ne-am făcut de râs!

N-am cum să uit, nici nu e de uitat, știu acel turneu cu 5 meciuri și unul test cu prima reprezentativă, povestește cum a fost cu faimosul eseu marcat de tine pe Arms Park!

Primele 5 meciuri ale turneului din septembrie-octombrie 1979 le-am disputat cu echipe divizionare și selecționate, am avut victorii în toate, așa că meciul-test cu Țara Galilor era așteptat cu mare interes. Galezii aveau cea mai grea grămadă din lume, dar nu numai din această cauză erau foarte puternici, aveau și un joc combinativ desfășurat în mare viteză, vâjâiau când alergau pe lânga tine! Cu toate astea noi i-am dominat categoric în prima repriză, spre uimirea celor 80 de mii de spectatori. La scorul de 6-6, Dodo Munteanu scoate o minge din grămadă, i-a pasat lui Dumitru și acesta m-a deschis pe mine. În acele fracțiuni de secundă aveam impresia că toată echipa adversă trăgea de mine, mă tragea înapoi, dar eu, împins de nu știu ce forță imaginară nemaipomenită, am zburat pur și simplu peste coechipieri și adversari și am culcat balonul în terenul de țintă. Bucos a transformat și încheiam prima repriză în avantaj, 12-6. În partea a doua am încercat să menținem rezultatul, ne-am apărat foarte bine, dar ei constituiau o echipă foarte puternică și în final au reușit un punct mai mult ca noi și am pierdut cu 13-12.
La sfârsit am fost aplaudați la scenă deschisă de tot stadionul, inclusiv de jucători.
Seara, banchetul s-a ținut în sălile unde de obicei sunt primite echipele din Turneul celor 5 Națiuni, a fost o petrecere comună, așa-i tradiția în rugby.
În București am fost întâmpinați la aeroport ca niște învingători, venise șeful sportului românesc, Emil Drăgănescu, și pe urmă am fost invitați la o recepție la Athenee Palace, unde am primit și plicurile cu bani. Fiecare a câștigat după cât a jucat în acest lung turneu, unde cred eu că am reprezentat cu cinste culorile României.

Jucai la Națională pe același post ca la Steaua? Ce sarcini îndeplineai?

La Steaua jucam linia a doua și a treia, iar la Națională jucam doar în linia a doua. Pe această poziție îți trebuie o mare forță de împingere, să fii un bun prinzător în tușă, să ai relație bună cu taloneurul, circulație rapidă și rezistență. Mă descurcam, nu eram eu cel mai solid, Postolache avea 110 kg, iar eu 108 la cei 1,91m. Am învățat și mi-am perfecționat jocul cu mari antrenori ca Petre Cosmănescu, Valeriu Irimescu și Theodor Rădulescu.

Meciurile împotriva Franței erau adevăratele teste, cum au fost posibile atunci acele rezultate senzaționale?

Aceste meciuri erau examenul nostru de capacitate. Am bătut Franța pe unde am prins-o, pe Giulești, pe Parc des Princes, pe 23 August!

Îmi aduc aminte că în noiembrie ’76, în Giulești, eram conduși la pauză cu 9-0 și la cabine antrenorul Irimescu ne-a spus că nu avem ce pierde, trebuie să-i călcăm în picioare, așa vom învinge, chiar dacă ei conduc. Am ieșit de la cabine ca niște lei, eram mobilizați la maxim, am întors rezultatul și am câștigat în final cu 15-12, publicul a intrat pe teren și ne-a purtat pe brațe, iar presa din toată lumea a vuit atunci. Cam așa am jucat și pe Parc des Princes în Cupa FIRA, când am bătut cu 9-6, dar și în Irlanda, când am scos un egal, 13-13, la Dublin, pe cel mai mare stadion al lor. Să punem la socoteală și meciul contra Noii Zeelande pe “23”, când la pauză a fost 3-3, am pierdut în final cu 6-14, dar nu ne-am făcut de râs, iar spectatorii au plecat încântați de jocul All Blacks, joc în mare viteză. Viteza superioară, o treaptă în plus față de ce știam noi! Atunci s-a văzut și auzit la noi salutul Haka, lumea venea la spectacol, dar și la rugby de înaltă calitate în care și noi ne aduceam contribuția. Secretul acestor rezultate era determinarea cu care jucam, dar și valoarea lotului de jucători. Azi, mulți de atunci ar fi jucat sigur în ligile profesioniste din toată lumea.

Anul trecut, cu ocazia Centenarului Federației Române de Rugby, a fost dată publicității echipa all-time. Tu ce spui, ești de acord cu toate numele de acolo, crezi că sunt și omisiuni importante?

Sunt de acord cu toți cei prezenți acolo, dar e clar că multe nume grele au rămas pe afară, e greu să-i cuprinzi pe toți, poate trebuia un criteriu pe două sau trei generații.

Fiecare generație a avut vârfurile ei și dacă aș da nume, i-aș nedreptăți pe alții.

Sperăm că rezultatele bune ale rugby-ului românesc să nu rămână doar istorie, sperăm să vină alții și să ne depășească. E greu, dar rezultatele din ultimul timp ne dau speranțe!

Interviu realizat de Clement Peter – SPORTCLASIC.ro

Ți-a plăcut articolul? Distribuie-l către prietenii tăi:

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole similare:

Link-uri utile