Dumitru “Meke” Mihalache: „Rugby-ul, întotdeauna aproape de inima mea”

O zi specială pentru rugbyul românesc astăzi, Dumitru “Meke” Mihalache, fost președinte al Federației Române de Rugby între 1998 și 2001, fost antrenor federal și jucător, inițiat în tainele rugbyului de cunoscutul antrenor Vasile Constantin-Mao, a împlinit astăzi 70 de ani. Cel care a făcut carieră și în fotbal, conducând departamentul Competiții al FRF, ocupându-se și de organizarea primei finale de cupă continentală, Europa League, disputată la București, pe noua Arena Națională, dintre Atletico Madrid și Athletic Bilbao, Dumitru Mihalache a avut parte de un moment inedit. Președinte Federației Române de Rugby, Alin Petrache, împreună cu președintele Asociației Internaționalilor de Rugby din România, Marin Ionescu i-au oferit fostului oficial FRR un tricou al Stejarilor inscripționat cu numărul rotund al anilor împliniți.

Surprins de acest cadou primit la versiunea 7.0, cum spune amuzându-se, Dumitru “Meke” Mihalache a vorbit despre sportul său de suflet, rugby-ul și felul în care a reușit să împace mingea ovală cu cea rotundă, de fotbal.

O cifră rotundă de astăzi la vârstă, cum vă simțiți?
Nu e nicio schimbare față de cum eram acum o zi, sau cum am fost în anii trecuți, nu e nicio shcimbare majoră, dar sigur încep să mă ia gândurile, 70 de ani. Când vedeam pe cineva de 70 de ani în urmă cu 15, 20 de ani, mă gândeam ce bătrân e (râde)… Mă simt foarte bine, sunt și în activitate pentru că am trei nepoțele și am grijă de ele, am și un nepot, sunt în permanență ocupat, nu am timp să mă gândesc prea mult la această vârstă. M-am gândit astăzi că este și ziua de asemenea natură. Mă bucur că am putut fi astăzi aici, pe stadion și sunt încântat de acest cadou și de faptul că în această zi specială pentru mine am putut fi aproape de rugby.

Cât mai ocupă rugby-ul în viața dvs, ca pasiune, interes?
Urmăresc mai ales rugby internațional, am niște programe la care mă uit mai ales la meciurile din Emisfera Sudică, la meciurile importante, pot spune că mă uit săptămânal la rugby. Mă uit și la campionatul nostru, încerc să țin pasul cu tot ce se întâmplă pe plan rugbystic.

Ce credeți că lipsește rugbyului românesc?
În primul rând, echipele. Pe vremea mea, ca să încep și eu așa, că acum am 70 de ani, aveam vreo 14 echipe în prima divizie, divizia de seniori, mai erau vreo 3,4 serii de divizia a II-a, B, cum era pe vremea aceea, era și o divizie studențească, un campionat al liceelor din Ministerul Transporturilor, era o serie pe la Constanța, erau foarte multe echipe, în special studențești. Din acest punct de vedere, numeric, am scăzut foarte mult și e greu să mai ai jucători mulți când echipele sunt puține. Sigur, este și acel miraj al străinătății, și nu poți să îi acuzi pe jucători pentru că pleacă, au salarii mai bune, echipe mai bune, au condiții mai bune de pregătire, pleacă și sigur că în felul acesta învață mai mult acolo, dar în același timp scade și nivelul campionatului intern. În orice caz rugby-ul în școală noi din păcate l-am cam pierdut, nici nu l-am avut foarte bine dezvoltat, dar acum nu e nici la nivelul la care era înainte. De aici pleacă totul, din școală, de la vârste mici, după care continuă prin universități, pentru că acolo e și un nivel mai ridicat de educație, unde se pot pune altfel probleme, se poate atrage mai multă lume la rugby, cel puțin ca spectator, dacă nu ca jucător, ca practicanți. Cauzele sunt multiple, în plus nici sportul din țara noastră nu mai e ce era acum multă vreme, să sperăm că se va redresa, dar din păcate noi avem problemele cotidiene, iar ca să faci sport trebuie să ai celelalte elemente constitutive ale vieții de zi cu zi: să ai un serviciu, să ai un salariu bun, să ai unde să stai, să îți permiți să cumperi un echipament, să poți plăti niște chirii pe la baze sportive, să plătești cotizații pentru copii. Lucrurile astea noi nu le avem, însă să sperăm că lucrurile se vor îndrepta. Perioada de acum nu ne dă nicio speranță, trebuie să fim cinstiți și să recunoaștem asta, dar este important să sperăm.

 

Ați reușit să găsiți un echilibru între rugby și fotbal. Care este secretul?
A fost o întâmplare ajungerea mea la Federația de Fotbal acum multă vreme în urmă, vreo 25 de ani. Am mers pe această cale fără să uit că eram la rugby, eram chiar în Biroul Federal atunci și am ajuns apoi președinte al Federației de Rugby. Nu a fost foarte greu, sigur că lumea din rugby privea cu puțină rezervă faptul că eu sunt la fotbal, că a fost întotdeauna o rivalitate între fotbal și rugby, probabil că este în continuare, sunt bani mai mulți în fotbal, mai puțini în rugby, e o altă mentalitate, acolo se mai și simulează, la rugby, din contră poți să fii și lovit, să curgă sângele valuri și tu zici că nu ai nimic, joci în continuare. Există o diferență de mentalitate și de filosofie de joc și de viață. Până la urmă toți au acceptat că acela e serviciul meu, câștig de undeva banii și asta a fost. Sigur că îmi place mai mult rugby-ul, este aproape de inima mea, fără îndoială, dar și fotbalul are fațetele lui frumoase, l-am cunoscut și pe cel internațional, că am fost observator la meciurile UEFA. A fost o experiență de viață excepțională.

Știu că urmăriți meciurile Stejarilor. Cum vi se pare jocul?
Am văzut meciul cu Țările de Jos, mă uit la meciuri, încerc să țin pasul cu tot ce se întâmplă inclusiv în rugby-ul românesc. Sunt mulți jucători noi pe care i-am văzut la echipa națională, jucători cu multe calități care pot progresa, îmi place că există o disciplină în joc, o concepție de joc bună imprimată de antrenor, Andy Robinson, un mare antrenor, dacă nici el nu știe rugby, atunci cine… Știu că trebuie să ai și jucători cu care să faci rugby însă, ușor ușor, pas cu pas, vor reuși să ajungă la nivelul acesta, se joacă într-un anumit fel, e un stil de joc pe care îl aplică toți, că unii reușesc mai mult este că sunt mai bine pregătiți fizic și tehnic, fără îndoială, dar sistemic se joacă în același mod. În măsura în care noi vom reuși să asimilăm acest stil de joc în care fazele sunt foarte bine construite, foarte bine organizate și vom putea să avem și jucătorii bine puși pe posturi, antrenați, eu zic că vom reuși. Mai ales că acum avem și stadionul acesta, băieții ar trebuie să joace numai pentru acest stadion, în afară de spectatori, sau de motivația pe care o au. Când intri pe acest stadion, te frig tălpile, adică nu se poate să nu joci, să nu dai tot ce poți. E trist că momentan se joacă fără spectatori, dar vor veni și vremuri mai bune pentru noi.

Ți-a plăcut articolul? Distribuie-l către prietenii tăi:

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole similare:

Link-uri utile