Ascensiunea sportului romanesc la mijlocul secolului trecut n-a fost deloc intamplatoare. Pe atunci, in conditii materiale nu tocmai bune, dar cu multa pasiune, daruire si perseverenta, oameni despre care astazi ne amintim, din pacate, tot mai rar, au pus bazele unui sistem care a scos campioni pe banda rulanta.
Unul dintre acei specialisti de prim-rang ai sportului romanesc a fost Dumitru Popescu-Colibasi. Sau ”Tata Pik”, asa cum ii spuneau, deseori, in semn de respect, discipolii sai. Nascut in 1912, in comuna Afumati din judetul Ilfov, acesta a fost un polisportiv. A coborat cu bobul, a sarit cu schiurile de la trambulina, insa cel mai mult a fost legat de rugby, pe care l-a practicat in marea echipa Tenis Club Roman din Bucuresti, cea cu care a si castigat mai multe titluri nationale si care l-a propulsat si in echipele reprezentative.
Consacrat ca sportiv in sportul cu balonul oval, Dumitru Popescu-Colibasi a fost, mai apoi, vreme de peste cinci decenii, un reputat antrenor de handbal. A format la echipele din Brasov pe care le-a pregatit, la Scoala Sportiva sau la Steagul Rosu, numeroase jucatoare de mare valoare – a castigat, de altfel, ca antrenor al lotului de tineret, alaturi de Fr. Spier, titlul mondial in 1967. Dincolo de toate aceste rezultate, Tata Pik a scris carti de handbal si a facut analize pertinente ajutandu-se de statistica.
Cum Dumitru Popescu-Colibasi s-a dovedit a fi un intelept al sportului romanesc, sfaturile pe care le-a dat sportivilor au fost dublate de exemple din viata lui, din activitatea sa de sportiv. Cum acestea mi s-au parut mereu extrem de utile si din dorinta de a le impartasi celor care nu le cunosc, voi incerca in cateva episoade sa le transcriu cat se poate de fidel, aici.
Marian Burlacu (Libertatea)
Oare rugbystilor le este frica? Iata o intrebare pe care, desigur, si-au adresat-o multi dintre cei pasionati de acest sport al oamenilor puternici. In urma cu ani, sa fie vreo 15, cotidianul francez ”L’Equipe” s-a referit la aceasta problema inaintea unei finale a campionatului – a dat exemplul unui pilier, om la peste o suta de kilograme, care inainte de meci era abatut, apasat de faptul ca ai sai consateni ar putea sa-l vada la televizor cum se face de… ras (!). Iar apoi, in timpul Cupei Mondiale din 1999, ”Le Monde” a analizat de ce rugbystii se tin stransi legati unii de altii, cu bratele trecute dupa gatul colegilor, la intonarea imnului national – se spunea ca astfel ei simt ca au pe cine sa se sprijine in meci, ca nu vor fi singuri in dificila lupta care ii asteapta.
Iata ce spunea Tata Pik, intr-una dintre cartile scrise de el: ”Curaj in sine, adica ceva care sa te faca insensibil fata de un eventual pericol, nu cred sa existe. Mie, marturisesc sincer, mi-a fost adeseori frica. Dar am reusit sa-mi domin aceasta stare in toate clipele decisive. M-am stapanit asa de bine incat toti cei care ma priveau m-au poreclit Englezul”.
Dumitru Popescu-Colibasi nu numai ca recunoaste ca i-a fost frica, dar marturiseste ca atunci cand era copil il lua cu… lesin cand altcineva tipa la el! Teama a aparut si atunci cand a mers impreuna cu un prieten la un meci de rugby. Ceea ce inseamna ca nu te nasti, neaparat, curajos, ci ca acest curaj se exerseaza, se invata.
Asadar, lui Tata Pik i-a fost frica. Important este cum de a scapat de emotiile pe care le avea inaintea unui meci de rugby. Si cred ca povestea lui e valabila pentru orice sportiv. Iata ce spune el. Pe vremea cand era inca la categoria ”Promotie”, la TCR, a fost anuntat ca va fi promovat la ”Onoare”. Vestea l-a facut sa simta un gol in stomac. N-a avut insa cum sa fuga desi… si-ar fi dorit asta. Asa ca a intrat pe postul de fundas, unul extrem de pretentios. ”Am reusit cateva prinderi de balon cu degajari sigure in tuse si, incadrat permanent de colegii mei care ma incurajau si ma priveau cu simpatie, m-am descurcat, pentru inceput, bine. La un moment dat, insa, s-a dictat o gramada in apropierea buturilor noastre. Eu, asa cum fusesem invatat, ma plasez intre gramada si linia de tinta. Inaintasii adversi castiga balonul, imping puternic, intorc gramada si pornesc toti opt, in dribling, strans legati si cu mingea la picior. Ramasesem ultima lor piedica inaintea marcarii incercarii”.
Cei care cunosc jocul de rugby isi dau seama foarte usor ca situatia era extrem de complicata. Ce a facut Tata Pik? A plonjat in fata celor opt, pe balon! Adversarii, mult mai experimentati, au fost surprinsi de acel gest aproape sinucigas. Si s-au pravalit peste Dumitru Popescu-Colibasi, dincolo de el. Si astfel Tata Pik a ramas singur cu terenul de tinta in fata! E adevarat, la mare distanta de el. ”Cum aveam o viteza apreciata de cronometrele concursurilor de atletism, pornesc in fuga spre butul advers. Surprind astfel intreaga aparare adversa si marchez o incercare de-a dreptul senzationala. Speriat eu insumi de ce am facut, nu ma opresc, ci continui alergarea pana cand ies pe poarta stadionului. Toti pufnesc in ras, ambele echipe vin dupa mine, ma felicita si gramada adversarilor ma ia in mijlocul ei in semn de prietenie. In lumea rugby-ului de atunci, cu cele sapte-opt echipe ale sale, toti ne socoteam facand parte dintr-o mare și fericita familie”.
Asa a scapat Tata Pik de… ”pisica pe care o simtea in stomac”, cum singur recunostea. A facut apoi bob si aviatie sportiva, iar acolo i-a fost mult mai usor sa-si infranga frica. Scapase teafar, ba chiar triumfator, dintr-o confruntare inegala, unul la opt. Ce i se mai putea intampla dupa acel moment critic? Stapanirea de sine pe care a dobandit-o atunci, la rugby, l-a ajutat si ca antrenor, cand, dupa propria-i marturisire, a putut depasi momentele critice in care se aflau echipele pe care le pregatea.
In concluzie, restrans in cateva cuvinte, sfatul lui Dumitru Popescu-Colibasi catre sportivi ar suna cam asa: ”Cat de critica ar fi situatia in care va aflati, nu va pierdeti cumpatul! Pastrati-va calmul si actionati asa cum ati invatat. In cele din urma, cu multa concentrare si calm, veti gasi solutia prin care sa depasiti cu bine acel moment dificil!”
NOTA AUTORULUI – Probabil ca multi vor spune ca acei opt inaintasi, scapati singuri cu fundasul, ar fi avut alte rezolvari ale fazei. Trebuie spus, insa, ca intamplarea s-a produs in perioada 1939-1941, cand rugbyul se juca altfel decat acum.
(va urma)
