„Le Coq est triste” a rostit, dezamagit, Daniel Herrero la sfarsitul meciului desfasurat pe Stade de France.
Da, „Cocosul este trist” si are toate motivele sa fie trist avand in vedere evolutia deceptionanta de la Paris.
Incapabili sa controleze posesia balonului, recurgand, in mod neinspirat, la lovituri de picior de urmarire, scurte sau lungi – Camille Lopez fiind principalul „vinovat” – francezii nu au reusit sa se impuna in niciun sector al jocului.
Cu exceptia primelor 10-15 minute din cea de-a doua repriza, in care au exercitat o oarecare presiune ofensiva, si a fazei eseului inscris de Brice Dullin, „Cocosii” au fost complet dominati de adversarii lor.
Un joc confuz, lipsit de luciditate, de rigoare, de energie ofensiva si, mai ales, de creativitate.
Asa incat, intr-un asemenea context dominat de saracia ideilor ofensive, nu a fost de mirare ca actiunea incercarii marcate de Dan Biggar a pornit de la o scurta si neinspirata lovitura de urmarire, executata de Lopez pentru Bastareaud; acesta, insa, nu a putut controla balonul, Rhys Webb l-a recuperat, lansand contraatacul care a fost continuat printr-o pasa subtila de Dan Lydiate si la capatul caruia „uvertura” galeza a inscris eseul la colt.
Incercand o analiza a echipei Frantei, ceea ce a surprins cel mai mult a fost incapacitatea sa de a construi faze ofensive coerente.
Lipsa de coerenta duce, in mod inevitabil, la lipsa de fluiditate a jocului de ansamblu.
Ca si la Dublin, in meciul din etapa precedenta, iata ca si la Paris, „Les Bleus” au aratat ca pot realiza doar secvente de cateva minute in care pot exercita presiunea asupra adversarilor, fiind incapabili, insa, sa asigure continuitatea acestor faze.
Faptul ca Yoann Huget a marcat un eseu dupa o cursa frumoasa, eseu anulat de arbitrul sud-african Jaco Peyper pentru un „inainte” comis de Lopez, iar pilierii Rabah Slimani si Eddie Ben Arous s-au remarcat prin recuperarile eficiente in jocul la sol, nu schimba datele problemei.
Franta poseda individualitati de valoare, precum si mijloacele tehnice si tactice de a se impune in partide de calibrul celor din Turneul celor VI Natiuni. Marea enigma este ca, in ciuda individualitatilor si mijloacelor pe care le detine, echipa Frantei nu reuseste sa exploateze, in teren, aceste valori.
Pentru galezi, victoria de la Paris a mai indulcit amaraciunea generata de infrangerea suferita in fata Angliei. Satisfactia a fost cu atat mai mare cu cat aceasta victorie a fost cea de-a patra victorie consecutiva obtinuta de echipa antrenata de Gatland in fata selectionatei „tricolore”.
Oaspetii au dominat si au controlat jocul, gramada a fost foarte stabila, iar tusa si mol-ul penetrant au functionat eficient.
Jamie Roberts si Jonathan Davies au demonstrat o evidenta crestere de forma, iar Leigh Halfpenny a avut o contributie esentiala la consolidarea succesului parizian, transformand cele cinci lovituri de pedeapsa acordate echipei sale.
Tara Galilor a etalat un joc echilibrat, una dintre explicatii fiind evolutia foarte buna a perechii de mijlocasi Webb-Biggar.
Cum viitorul meci al Tarii Galilor va fi impotriva Irlandei, va fi foarte interesant de urmarit duelul dintre cele doua perechi de mijlocasi, Webb-Biggar si Murray-Sexton.
Dupa evolutia deceptionanta din partida cu Anglia, victoria de la Paris a oferit galezilor, pe langa un balon de oxigen, si increderea ca au sansa de a incheia in forta aceasta editie care nu a inceput sub cele mai bune asupicii pentru ei.
Irlanda-Anglia 19-9 (9-3)
Pentru a invinge Anglia, Irlanda trebuia sa joace mult mai bine decat a facut-o in meciul anterior, castigat impotriva Frantei. Echipa antrenata de Joe Schmidt a reusit sa ridice nivelul jocului sau, obtinand o victorie foarte importanta intr-un meci care era socotit a fi adevarata finala a Turneului.
Acum, insa, finala se va muta la Cardiff sau Edinburgh, acolo unde Irlanda va trebui sa invinga pentru a castiga, a doua oara consecutiv, Turneul sau – de ce nu? – pentru a castiga „The Grand Slam”.
Victoria este cu atat mai importanta cu cat, avand in vedere demonstratia de forta etalata de englezi in meciurile cu Tara Galilor si Italia, Paul O’Connell si coechipierii sai nu porneau drept favoriti in partida de pe Aviva Stadium.
Si totusi, irlandezii au invins; au invins, clar, dovedindu-se superiori in toate compartimentele jocului.
Intr-o partida de lupta, intensa si echilibrata, in care irlandezii au controlat, in general, posesia balonului si au stiut sa neutralizeze punctele forte ale Angliei, doua mi s-au parut a fi fost aspectele esentiale care au decis soarta derby-ului de la Dublin:
– Superioritatea in privinta viziunii de ansamblu, combinata cu acuratetea jocului de picior, a perechii de mijlocasi Conor Murray- Jonathan Sexton.
– Rezistenta in gramezile ordonate.
Conor Murray si Jonathan Sexton au fost „dirijorii” de clasa care au condus „orchestra” irlandeza catre victorie, afisand o clara superioritate in duelul cu adversarii lor directi, Ben Youngs si George Ford. Doua dintre marile calitati ale perechii Murray-Sexton au fost viziunea jocului si deciziile potrivite luate in fractiuni de secunda.
Dupa triumful de la Cardiff, presa engleza a fost extrem de generoasa cu elogiile la adresa tanarului mijlocas la deschidere al echipei Angliei. La Dublin, insa, Ford a fost complet eclipsat de Sexton intr-un duel al „uverturilor” pe care irlandezul l-a castigat in mod detasat.
Multe echipe incearca sa foloseasca jocul de picior ca pe o arma tactica. Putine, insa, se ridica, in acest moment, la nivelul Irlandei, iar meciul de pe Aviva Stadium a constituit un exemplu edificator in aceasta privinta.
Acuratetea loviturilor de picior ale lui Murray si Sexton a contribuit, in mod decisiv, la obtinerea victoriei, iar faza eseulul lui Robbie Henshaw este o perfecta ilustrare a acestei afirmatii.
Johnny Sexton lanseaza o lovitura de picior pe aripa stanga, in spatele lui Watson care este obligat sa se replieze pentru a receptiona balonul. Zebo il placheaza, colegii sai recupereaza balonul, urmeaza o serie de aglomerari, iar la ultimul ruck, Murray, inainte de a extrage balonul, ii semnalizeaza cu mana, lui Henshaw, intentia lansarii loviturii de urmarire.
Precizia celor doua lovituri de picior, mai intai a lui Sexton, si apoi a lui Murray, combinate cu indemanarea lui Henshaw, au fost factorii determinanti in marcarea eseului Irlandei.
Mijlocasii irlandezi merita, desigur, toate laudele, dar ei nu ar fi putut etala spectaculosul joc de picior daca inaintarea nu si-ar fi facut datoria.
Dupa demonstratia de la Cardiff, gramada ordonata era un sector al jocului in care englezii sperau sa se impuna cu autoritate. Sperantele lor au fost spulberate de inaintasii irlandezii care s-au prezentat la inaltime, necedand niciun centimetru in fata puternicilor lor adversari.
Si aici se cuvine subliniat meritul incontestabil al pilierului dreapta, Mike Ross, care a facut fata cu brio presiunii exercitate de Jim Marler si Dylan Hartley. Stabilitatea unei gramezi se bizuie, inainte de toate, pe stabilitatea pilierului dreapta, iar Mike Ross s-a dovedit de neclintit in fata presiunii exercitate de adversarii sai directi.
S-a observat ca dupa ce Ross a parasit terenul, in minutul 55, stabilitatea gramezii irlandeze a avut de suferit.
Dupa cum o diferenta neta in privinta preciziei jocului de picior s-a simtit dupa inlocuirea lui Johnny Sexton cu Ian Madigan..
A fost o inclestare darza care a fost decisa, in cele din urma, de eficienta superioara demonstrata de irlandezi in fazele importante si in momentele-cheie ale partidei.
Precizia loviturilor de picior, castigarea balonului pe repunerile englezilor in doua tuse la cativa metri de but, sunt doar doua exemple a modului in care gazdele au stiut sa (re) actioneze in momentele cruciale ale partidei.
Anglia nu a fost nicidecum surclasata la Dublin, dar evolutia ei a deceptionat. Dupa maniera autoritara in care castigase la Cardiff, impresia generala era ca echipa lui Stuart Lancaster era favorita pentru a realiza chiar Marele Slem.
Englezii, insa, si-au dezamagit suporterii. Cei care stralucisera la Cardiff, au fost mediocri la Dublin: George Ford, Jonathan Joseph, Luther Burrell, Anthony Watson, Joe Marler nu au confirmat, in acest meci, sperantele nascute din succesele anterioare.
Anglia poseda, fara indoiala, o echipa puternica, dar triumful de la Cardiff ar trebui privit, acum, si prin prisma slabiciunilor dovedite de echipa galeza in acel meci. Iar infrangerea de pe Aviva Stadium ar putea ridica, in mod legitim, urmatoarea intrebare:
Care este adevarata forta a echipei Angliei? Cea etalata la Cardiff sau cea etalata la Dublin?
Eugen Cionga
Toronto
