Ediția inaugurală a Cupei Mondiale de Rugby, Noua Zeelandă-Australia 1987, s-a bucurat de un interes real din partea tuturor națiunilor din primele eșaloane valorice. Cum organizatorii stabiliseră un număr de doar 16 echipe participante, automat că, în afara granzilor, s-a dus o bătălie de culise pentru obținerea invitațiilor. Criteriile de alegere ale echipelor din al doilea segment au vorbit în primul rând de valoarea și rezultatele echipelor.
Departajarea între continente s-a făcut însă într-un mod ușor arbitrar. Astfel, echipa națională a Uniunii Sovietice, una dintre cele mai bune de pe continentul european, a primit inițial invitația de a ajunge la Antipozi. Acest lucru avea o importantă conotație diplomatică, deoarece sovieticii erau în război rece cu restul lumii. În plus, valoarea selecționatei unionale îi conferea dreptul de a fi aleasă între primele 16 din lume.
Sovieticii se clasau constant pe locurile 3 sau patru la Cupa FIRA, în compania unor selecționate cum ar fi Franța, Italia sau România. Mai mult, chiar la competiția continentală finalizată în 1987, rugbyștii sovietici aveau să obțină o mare performanță, locul secund și medaliile de argint, după o victorie eclatantă chiar pe terenul Franței, cu scorul de 15-9. A fost, de altfel, singura înfrângere suferită de cocoșii galici în acea campanie în care au cucerit un nou titlu european.
Până la urmă, decizia de lăsare în afara celor 16 a echipei URSS a avut la bază rațiuni politice și diplomatice. Dacă motivele sportive erau oarecum în favoarea sovieticilor, în schimb războiul purtat de această țară în Afghanistan a făcut ca lumea ovală să ofere biletul de Cupa Mondială celor din Zimbabwe.
În acea perioadă, unul din cei mai mari antrenori ai sovieticilor era ucraineanul Igor Bobkov, care a făcut eforturi pe toate planurile pentru promovarea rugbyului din Uniunea Sovietică. Bobkov era un intelectual rasat, fiind doctor în științe matematice. El avea și un principiu interesant de selecție – niciodată nu lua în lot mai mult de trei georgieni, deși era conștient de capacitatea lor superioară, dar și de valoarea incontestabilă a acestora. Explicația era că dacă ar fi fost mai mulți, aceștia formau un grup omogen în interiorul echipei și astfel disciplina vestiarului ar fi fost pusă în pericol.
Rugbyul, altfel, a trecut prin momente grele în fosta Uniune Sovietică, după instalarea regimului comunist, liderii moscoviți l-au considerat sport burghez și au dorit distrugerea sa. Totuși, în anii ’70, rugbyul a renăscut în Uniunea Sovietică sub titulatura de sport muncitoresc.
