Noul lider al Farului, Cristian Petre, rugbystul cu cele mai multe selectii la Nationala (93), povesteste despre sport si mentalitate dupa 13 ani petrecuti in campionatul francez.
„Gramada cere varf”, e o expresie auzita des in jocurile copilariei. Avea 14 ani cand un antrenor i-a spus ca Nationala e doar un vis de copil. Cristian Petre s-a ambitionat sa-i arate ca visurile sunt palpabile, ca le poti atinge daca nu renunti. Intre timp, a ajuns la 93 de selectii in Nationala, a purtat banderola si vrea sa treaca de pragul cu numarul 100.
Daca veti citi interviul, veti intelege ca performanta realizata de Cristian Petre (34 de ani) nu e intamplatoare. Dincolo de gramada selectiilor, e un sportiv care nu si-a batut joc de meserie si de public.
– Ai copilarit la Oradea si e surprinzator ca ai ales rugbyul, cand acolo exista traditie in polo sau judo.
– Cred ca e ceva genetic, fac parte dintr-o familie de sportivi. La 7 ani am inceput cu atletismul, am practicat aruncarea sulitei. La copii se folosea mingea de oina. Am avut probleme medicale cu umarul si cu cotul. Un doctor m-a avertizat ca voi avea foarte mari probleme daca nu ma opresc.
– Cum ai ajuns la rugby?
– Un prieten foarte bun din Oradea juca rugby si m-a chemat la un antrenament. Mi-a placut ca era un sport colectiv. La atletism eram singur. Nu erau conditii, nu aveam crampoane. Era foarte greu. Aveam 14 ani cand am inceput. Imi aduc aminte ca l-am intrebat pe antrenorul de la Oradea, Ciobanu, daca vreodata pot sa ajung sa joc in echipa nationala.
– Ce ti-a raspuns?
– Mi-a zis ca astea sunt visuri. Mi-am terminat studiile la Oradea si eram indecis. Antrenorul Universitatii Cluj, Octavian Chihaia, a venit la Oradea si mi-a zis ca vor sa ma ia la echipa de juniori. La 17 ani am venit la Cluj, unde am intrat la Facultatea de Sport. Am reusit sa ajung la prima echipa si mi-am spus ca ambitiile nu au cum sa se opreasca la acest nivel. Presiunea din partea familiei, care ma vedea fotbalist, era mare. Am avut si verisori care jucau fotbal, tatal meu a practicat acest sport, a si fost arbitru. Au incercat sa ma atraga si pe mine. Au incercat sa ma duca la fotbal.
– Si nu ti-a placut?
– Tata era superprieten cu Emerich Ienei. Nu am avut nici o treaba. „Nu am ce sa fac cu el. Se pune in spatele portarului”, i-a povestit tatalui meu. Nu am stat pe teren, m-am dus direct in spatele portarului, care a fost foarte suparat. „Asta e locul meu!”, mi-a zis. „Stai linistit, ca nu te deranjez”, i-am raspuns.
– Parintii au acceptat faptul ca practici rugbyul?
– Mama mea stia ca fac rugby, iar vreo sase luni a ascuns acest lucru de tata. I-a fost greu sa-i spuna ca nu fac fotbal. Intr-un final, aveam un turneu de trei zile la Timisoara si a fost nevoita sa-i spuna. In fine, nu a fost un moment foarte placut pentru tata. Usor-usor am ajuns sa-i dovedesc ca reusesc pe cont propriu. Echipa din Cluj mi-a asigurat cazarea si salariul, apoi am ajuns la Nationala. Am debutat in 2001 intr-un meci cu Anglia.
Continuarea articolului aici.
