Cea de-a treia editie a turneului Rugby Championship a debutat la Sydney, pe Stadionul Olimpic, acolo unde Australia si Noua Zeelanda au terminat la egalitate, 12-12 (3-9).
Orice meci intre Noua Zeelanda si Australia – disputat in cadrul fostului turneu Tri-Nations care a devenit acum, odata cu includerea Argentinei, turneul Rugby Championship, a avut si are o miza dubla: castigarea trofeului ce desemneaza cea mai buna echipa a Emisferei Sudice precum si castigarea Cupei Bledisloe care, din 1931 incoace, transeaza acerba rivalitate rugbystica dintre cele doua mari natiuni aflate de o parte si de alta a Marii lui Tasman.
O victorie la Sydney ar fi insemnat pentru Wallabies un prim pas in intreruperea „secetei” care dureaza din 2003, anul in care australienii au castigat ultima oara, Cupa creata de Lordul Bledisloe.
La randul lor, All Blacks doreau, desigur, sa castige pentru a mentine posesia trofeului, avand, insa, in plus, si o motivatie speciala legata de acest meci.
Castigand, deja, 17 meciuri, o victorie pe Stadionul Olimpic ar fi dus la stabilirea unui nou record mondial: 18 victorii consecutive.
Niciuna dintre echipe nu si-a atins, insa, scopul propus, meciul incheindu-se la egalitate, 12-12.
Australienii au parut a fi afectati de acest egal mai mult decat neo-zeelandezii, , Michael Hooper, capitanul „Cangurilor” declarand la terminarea partidei ca egalitatea ”se simte ca o infrangere pentru ca am fost atat de aproape (de a castiga)”.
Nici Australia si nici Noua Zeelanda nu sunt multumite cu deznodamantul meciului de pe Stadionul Olimpic din Sydney, dar rezultatul este echitabil avand in vedere faptul ca niciuna dintre echipe nu a reusit sa domine intr-o masura care sa justifice meritul victoriei.
A fost un meci care, fara indoiala, nu va ocupa un loc de frunte in istoria Cupei Bledisloe.
A fost un meci in care inaintasii au avut rolul principal si in care aripile nu au prea atins balonul.
A fost un meci strans, de lupta, presarat, insa, cu multe greseli elementare si al carui nivel tehnic a fost influentat, in mod semnificativ, de vremea ploioasa.
Tactica celor doua echipa a constat, in majoritatea timpului, in lovituri de picior, de preferinta scurte, in spatele defensivei adverse, cautand sa profite de balonul alunecos si sa forteze greselile adversarilor.
Edificator in acest sens a fost faptul ca Australia a jucat, practic, cu doua „uverturi”, Kurtley Beale purtand numarul 10 iar Matt Toomua – care evolueaza, la Brumbies, pe postul de mijlocas la deschidere – tricoul cu numarul 12. Folosind doi jucatori recunoscuti pentru calitatea jocului de picior, Ewen McKenzie a urmarit sa mareasca marja de succes a loviturilor de urmarire.
In acest meci in care nici gazdele si nici oaspetii nu au reusit sa isi impuna autoritatea, doua mi se par aspectele care merita sa fie scoase in evidenta: prestatia defensiva a neo-zeelandezilor si evolutia gramezii australiene.
Timp de 20 de minute, All Blacks au fost in inferioritate numerica, Wyatt Crockett si Beauden Barrett fiind sanctionati cu cartonase galbene de catre arbitrul Jaco Peyper.
In general, cartonasele galbene – mai ales cand se intampla sa fie si doua in acelasi meci – au o influenta majora asupra rezultatului final, constituind un factor care poate face diferenta in partide de asemenea nivel.
In acest context, ceea ce este remarcabil este ca All Blacks nu au primit niciun eseu in perioadele in care au evoluat in 14 jucatori, absorbind presiunea adversarilor si terminand la egalitate partida. Pentru o asemenea performanta, laudele se cuvin, in primul rand, defensivei care s-a dovedit impenetrabila.
Meritul este cu atat mai mare cu cat ambele eliminari au survenit la sfarsitul celor doua reprize, Crockett fiind eliminat in minutul 38, iar Barrett in minutul 68.
Faptul ca nu au primit niciun punct la sfarsitul reprizei intai a rapit din elanul adversarilor intr-un moment important al meciului, neo-zeelandezii intorcandu-se la vestiare in avantaj, 9-3.
Eliminarea lui Barrett – foarte aspra, dupa parerea mea – s-a petrecut intr-un moment si mai dificil cand mai ramasesera doar 12 minute pana la sfarsitul partidei.
Prin urmare, All Blacks au fost capabili sa depaseasca, cu succes, doua momente psihologice care, daca adversarii ar fi reusit sa inscrie, ar fi avut un efect decisiv asupra rezultatului final.
Wallabies au atacat continuu, au presat, dar All Blacks au reusit sa absoarba presiunea gazdelor fara sa comita vreo greseala care sa ofere adversarilor sansa unei lovituri de pedeapsa – asa cum s-a intamplat in finala turneului Super 15, dintre Waratahs si Crusaders – lovitura a carui transformare le-ar fi putut adus acestora victoria.
Si vorbind despre defensiva, mi se pare interesant sa amintesc succesiunea de faze din minutele 60-62, cand Australia a exercitat o presiune foarte puternica la cativa metri de butul oaspetilor, Julian Savea si Ryan Crotty reusind un placaj salvator asupra lui Pat McCabe, scos in tuse doar la cativa metri de but.
Dupa cum trebuie remarcata, in aceeasi faza, decizia lui Savea care imediat dupa placaj, s-a ridicat si a jucat foarte rapid tusa, surprinzandu-i pe adversari si dandu-i posibilitatea lui Aaron Smith sa indeparteze pericolul cu o lunga lovitura de picior. Imi permit sa evidentiez aceasta faza pentru ca actiunea lui Julian Savea a demonstrat ce inseamna importanta luarii unei decizii sub presiune.
In privinta gramezii australiene, James Slipper si colegii sai au fost la inaltime. Socotit a fi punctul vulnerabil al echipei, pachetul de inaintasi a evoluat foarte bine in gramezile ordonate, nefacand pasul inapoi.
Performanta gramezii a fost cu atat mai valoroasa cu cat vremea ploioasa nu le-a permis australienilor sa exploateze calitatile exceptionale ale liniei de treisferturi, tot greul cazand, astfel, pe umerii inaintasilor.
A fost o lupta stransa la Sydney, iar rezultatul de egalitate anunta urmatoarea partida – ce se va disputa la Auckland, sambata viitoare – ca o partida extrem de echilibrata si deschisa oricarui rezultat.
Eugen Cionga
Toronto
