In cel de-al doilea test, desfasurat la Dunedin, Noua Zeelanda a invins, din nou, Anglia, 28-27 (6-10), cucerind astfel trofeul „Hillary Shield”.
Poate parea bizar, dar acest al doilea test, incheiat cu un scor atat de strans, a fost castigat de catre All Blacks mai clar decat primul test, terminat la o diferenta de 5 puncte.
In general, a fost un meci echilibrat, dar diferenta de un punct este inselatoare deoarece – spre deosebire de primul test – neo-zeelandezii au castigat , de asta data, intr-o maniera foarte convingatoare.
Anglia a intrat pe teren cu gandul de a continua meciul de la Auckland, si de a destrama mitul All Blacks. Englezii au avut un start furtunos, exercitand o presiune continua asupra gazdelor, presiune care a fost concretizata prin eseul lui Marlande Yarde.
Dupa o tusa „la 5”, aripa engleza a sarjat decis, McCaw a ratat placajul, Yarde a scapat si de Cruden, marcand un eseu pe deplin meritat.
Robshaw si ai sai au atacat neincetat, reusind sa mentina presiunea ofensiva si defensiva care i-a incomodat, in mod vadit, pe neo-zeelandezi.
In minutul 39, Cory Jane a scapat balonul intr-o faza desfasurata in „22”-ul englezilor, Tuilagi, care a jucat aripa in loc de centru, a recuperat si s-a lansat intr-o cursa de aproape 80 de metri, de-a lungul tusei, fiind oprit, in cele din urma, de Ben Smith printr-un placaj executat „ca la carte”. Fundasul All Blacks si-a salvat astfel echipa dintr-o faza extrem de periculoasa, oaspetii aflandu-se la cativa metri de eseu.
Repriza a doua a inceput pentru All Blacks cu un „up&under” al lui Aaron Smith, scurt si si ineficient si se parea ca neo-zeelandezii nu vor avea o repriza usoara. Au urmat, insa, 25 de minute de „splendoare in iarba” gazonului de la Forsyth Barr Stadium! 25 de minute de demonstratie All Blacks cu actiuni de „magie neagra”!
Dintr-o data, All Blacks au ridicat „strocul”, iar adversarii au devenit (impotriva vointei lor!) si ei, impreuna cu cei prezenti in tribune, martori la un superb spectacol rugbystic. Dintr-o data, jocul lor a capatat o fluiditate exceptionala, iar (aparent) delicata „tesatura” de pase i-a „impins”, cu brutalitate, pe englezi, in „corzi”.
In minutul 42, Billy Twelvetrees a fost oprit din cursa sa de catre Ma’a Nonu, nu a reusit sa-i paseze lui Wood, balonul a fost recuperat de Brodie Retallick, Aaron Smith a deschis linia de treisferturi, celalalt Aaron, Cruden, a accelerat printre Ben Morgan si Dave Wilson, a pasat lui Julien Savea, acesta a pasat lui Ben Smith, iar fundasul lui Highlanders a sprintat irezistibil marcand un eseu la centru dupa o superba actiune colectiva.
In minutul 48, acelasi Ben Smith a receptionat, cu siguranta, un balon inalt, a lansat contraatacul, a fost placat, Aaron Smith a recuperat, a tasnit pe langa aglomerare, „dansand” in jurul lui David Wilson, a fost placat de Owen Farrell, All Blacks au schimbat de doua ori directia de atac, pentru ca, in cele din urma, Nonu sa ii paseze lui Jerome Kaino, iar acesta, placat fiind de Robshaw, sa ii ofere balonul lui Savea care a inscris la colt.
In minutul 64, Ben Smith ( ce jucator! ce jucator!) a patruns prin defensiva engleza, l-a deschis pe Cory Jane, Conrad Smith a trecut, cu eleganta-i binecunoscuta, de Luther Burrell si Marlande Yarde, pasandu-i apoi lui Nonu pentru cel de-al treilea eseu al Noii Zeelande.
Timp de 25 de minute, „compresorul” All Blacks a functionat la turatie maxima, anihiland, pur si simplu, echipa „Trandafirului”.
Cele trei actiuni au scos in evidenta acuratetea, viteza si calitatea executiei procedeelor tehnice fundamentale, subliniind, inca o odata, ideea ca tocmai la nivelul tehnicii individuale si al calitatii executiei, se face diferenta intre All Blacks si restul lumii.
Pare simplu, nu-i asa?
Nu este, insa, deloc simplu, acesta fiind darul marilor echipe (ca si al marilor jucatori): sa transforme lucrurile complicate in lucruri simple.
Este darul lor sa te faca pe tine, suporterul obisnuit, sa crezi, pentru cateva clipe, ca ceea ce se petrece in fata ochilor tai este atat de usor incat si tu poti face acelasi lucru…si tu poti pasa precum Jerome Kaino care, placat de Chris Robshaw, a oferit balonul, cu o mana, lui Savea…si tu poti pasa precum a pasat Conrad Smith lui Ma’a Nonu in faza celui de-al treilea eseu.
Se poate spune ca un meci de rugby dureaza 80 de minute, nu 25.
Adevarat, si s-ar putea ca in viitor, cele 25 de minute de „magie neagra” sa nu fie suficiente Noii Zeelande pentru a castiga un meci. Dar, in meciul de la Dunedin, cele douazeci si cinci de minute de „splendoare in iarba” au fost de ajuns pentru a face diferenta.
In ceea ce priveste Anglia, Stuart Lancaster si trupa sa au debarcat in Noua Zeelanda cu dorinta sa ii invinga pe All Blacks. Mai mult decat atat, cred ca nutreau convingerea ca sunt capabili sa ii invinga pe All Blacks.
Primul test, pe Eden Park, test pe care ar fi meritat sa il castige, dar l-au pierdut foarte greu, le-a intarit aceasta convingere, amplificand sperantele pentru testul de la Dunedin.
Pierzand cel de-al doilea test, englezii au pierdut seria testelor, ceea ce a produs un adanc sentiment de deceptie. O potentiala victorie in ultimul test le va mai alina deceptia, dar, indiferent de rezultatul de la Hamilton, selectionata „Trandafirului” va parasi, dezamagita, malurile Noii Zeelande.
Pentru englezi, acest turneu reprezenta un jalon important in procesul de pregatire a Cupei Mondiale, iar Lancaster si jucatorii sai se asteptau si sperau sa realizeze mult mai mult decat sa le puna probleme campionilor mondiali. A pierde la un punct in fata Noii Zeelande nu reprezinta nicio consolare pentru Lancaster, Robshaw et co. Pentru alte echipe, da, a pierde onorabil in Aotearoa ar fi, oricand, o performanta meritata, dar nu pentru aceasta echipa a Angliei care tinteste castigarea, anul viitor, a trofeului William Webb Ellis.
Dezamagirea lor este de inteles, dar, in ciuda deceptiei, progresul este evident. Cred ca de la Clive Woodward incoace, niciun antrenor nu a pregatit echipa Angliei, atat de bine precum a facut-o si o face Stuart Lancaster.
Pentru a castiga Cupa Mondiala, Anglia va trebui sa joace ca Anglia, nu ca Noua Zeelanda.
Anglia nu poseda jucatori ca Ben Smith, Conrad Smith, Julian Savea, Ma’a Nonu, Israel Dagg sau Cory Jane. Anglia poseda, insa, o gramada foarte puternica, capabila sa isi impuna superioritatea atat in gramezile ordonate si in tusa, cat si in joc deschis. Ori, superioritatea unei gramezi, daca este folosita cu inteligenta si in mod eficient, poate conduce la controlul posesiei balonului si, implicit, la impunerea unui stil de joc care sa exploateze, la maximum, calitatile si posibilitatile echipei.
Anglia poseda in Manu Tuilagi un jucator de treisferturi care se poate bate de la egal la egal cu adversarii directi din emisfera sudica. Nu pe aripa, insa, asa cum a fost folosit in partida de la Dunedin, ci in pozitia de centru. Impreuna cu Luther Burrell sau Kyle Eastmond, Tuilagi poate forma o pereche de centri capabila sa rivalizeze, ca forta de penetrare, cu centrii neo-zeelandezi.
Al treilea meci va avea loc, sambata viitoare, la Hamilton, dar All Blacks au castigat seria testelor.
In pofida celor doua esecuri, Anglia nu s-a resemnat si va incerca un ultim asalt impotriva „fortaretei” All Blacks.
Ramane de vazut daca va reusi sau nu.
Eugen Cionga
Toronto
