Actorul Dan Condurache (foto) este unul dintre marii sustinatori ai rugby-ului. Maestrul, a carui prezenta a fost remarcata de multe ori in mijlocul spectatorilor la partidele cu balon oval, a ramas oarecum surprins de vizita pe care i-am facut-o la Teatrul Mic din Bucuresti, pentru o discutie pe teme de rugby.
„Nu stiu daca eu sunt cel mai in masura sa vorbesc despre rugby, insa tot ceea ce va pot spune este ca iubesc la nebunie acest sport aparte, charismatic si care poarta in el inefabilul muzicii clasice. Ca si la un concert de muzica clasica, spectatorul trebuie sa mearga deja initiat la rugby, pentru a intelege ceea ce se petrece in teren”, a deschis dialogul interlocutorul nostru.
Nonsalant, la fel ca si pe scena, Dan Condurache a depasit imediat starea initiala, in care era mai rezervat. Dialogul s-a legat natural, iar cadrul in care s-a purtat, o cabina a actorilor strajuita de ochii scrutatori ai marelui Stefan Iordache, a fost cel putin inedit.
Dan Condurache a interpretat cu maximum de acuratete „rolul iubitorului de rugby”. Nu a fost nevoie sa invete textul, pentru ca aceasta postura ii este familiara inca din copilarie, cand vedea la televizor meciuri ale nationalei sau din Turneul celor 5 Natiuni. Desigur ca i-ar fi placut sa practice aceasta disciplina sportiva, insa in Dorohoiul natal nu era posibil. A avut tangente cu sportul, in timpul scolii, fiind indrumat de catre profesorul de specialitate pe arena cu semicercuri, la handbal. Acesta este un motiv pentru care rugby-ul este insotit de handbal, dar si de tenis, in aria preocuparilor sportive ale lui Dan Condurache.
Glasul capata din nou accente teatrale, odata cu rememorarea uneia dintre cele mai scumpe amintiri de pe arenele cu buturi. „Eram deja student si cunoscusem mai de aproape lumea rugby-ului bucurestean. Imi placea foarte mult Grivita Rosie, echipa alaturi de care am efectuat o deplasare la Iasi, pentru meciul cu Politehnica locala. Nu am fost doar eu, ci si prietenul Cristi Motriuc, un alt coleg actor de la Teatrul Mic. Echipa griviteana era pregatita de Radu Demian si a castigat meciul dupa concretizarea unei lovituri de pedeapsa, in ultimul minut, de la centrul terenului. Au ramas antologice de la acea excursie doua momente. Primul legat chiar de lovitura de pedeapsa decisiva. Spectatorii l-au luat in zeflemea pe transformer vazand distanta de la care se incumeta sa suteze. Apoi, in timp ce traiectoria balonului mergea spre buturi, implicit spre victoria Grivitei, starea lor de spirit s-a schimbat radical trecand la admiratie. Cand abia sosisem in Dulcele targ al Iesilor, localnicii ne-au primit spunand ca… a venit catedra, aluzie la faptul ca oaspetii erau din Capitala”.
Legat de Grivita Rosie, Dan Condurache sustine ca a fost un privilegiu de a fi in anturajul unei asemenea echipe, care il avea printre conducatori pe Viorel Morariu. Isi aminteste si meciurile tari cu Farul, dar si distinctia profesionala si sportiva a arhitectului Ascanio Damian.
Omul scenei ne povesteste si ceva despre geneza uneia dintre echipele cele mai combative ale provinciei, Contactoare Buzau. „Printul Sturdza fusese mutat disciplinar la Buzau. Fiind un impatimit al balonului oval, a intervenit pe langa mai marii judetului pentru infiintarea echipei Contactoare, la intreprinderea cu acelasi nume”.
Printre amintirile inestimabile desprinse din sirag de Dan Condurache se numara meciurile cu Franta, marile noastre victorii, ori evolutiile unui Dinu Capone, sau ale concetatenilor sai din Dorohoi, Florica Murariu ori Ignat. Nu uita de placajele indurate la Bucuresti de rugbystul-pianist J.P. Rives, dar mai ales de victoria Stejarilor, 28-22 cu Scotia, care venise la Bucuresti in calitate de castigatoare a Turneului celor 5 Natiuni.
„Rugby-ul este o legenda extrem de sensibila si de valoroasa in acelasi timp. Anton Groman, pe care il ascultam fermecat vorbind despre balonul oval la radio sau la televiziune, a fost una din marile personalitati. Spiritul de sacrificiu al lui Tibuleac m-a impresionat si m-a marcat profund. Era un jucator care zambea tot timpul, scotandu-i din minti pe adversari. Chiar si cand a avut trei coaste fracturate, a iesit pe targa fara a renunta la celebrul sau zambet. Asta insemna spirit total de sacrificiu”, conchide Dan Condurache.
Apoi omul care ne-a incantat pe scene sau pe micile ecrane incearca timid o comparatie intre cele doua mari iubiri ale sale, teatrul si rugby-ul: „Rugby-ul este un superb exemplu, inclusiv pentru arta teatrala. Tibuleac imi spunea odata o maxima care am constatat ca se potriveste de minune si pe scena. Rugbystul sustinea ca daca nu pui capul jos si nu curge sange, in pachetul de inaintare, nu duci meciul. La fel e si in teatru, iar eu as completa paralela extinzandu-ma si spre linia de treisferturi, cea insarcinata cu relevarea croseturilor catre public”, incheie zambind larg Dan Condurache.
Este prieten bun cu fostul international Marin Ionescu, pe care il zareste adeseori intre oamenii din sala, care vin sa asiste la spectacole. L-a cunoscut si pe tehnicianul timisorean Titi Ionescu, de la care a avut destule de invatat. A sintetizat mai bine decat un specialist poate o lege nescrisa a jocului cu balonul oval: „Rugby-ul inseamna in primul rand caracter. Daca dai peste mana si incalci regulile, mai devreme sau mai tarziu jocul singur te pedepseste”.
Dan Condurache a fost prezent in aceasta vara la meciul Stejarilor cu Argentina Jaguars, de la IRB Nations Cup. A ramas placut surprins de faptul ca multa lume l-a recunoscut in peluza ovala: „Rugby-ul este un spectacol care confera o satisfactie vizuala aparte. Acest sport pastreaza un spirit estetic deosebit care merita gustat”.
Strange afectuos in brate balonul incrustat de semnaturile internationalilor romani. „Da bine pentru poza”, spune sugubat Dan Condurache, facandu-te pentru o clipa sa crezi ca asisti aievea la un spectacol in care actorul principal a venit la lungimea unui brat distanta.
E incantat si de complexul sportiv Arcul de Triumf, care, cu cupola Manastirii Casin in preajma, ar putea inspira orice pictor. „Visa oare cineva in urma cu decenii ca terenurile de la Sosea vor fi bijuteria de acum?” se intreaba omul de teatru fara a astepta un raspuns concret.
Discutia probabil ca ar merge la infinit. Trebuie totusi sa concluzionam, iar aceasta misiune ii revine maestrului intervievat: „Nu pot incheia altfel decat printr-o noua aluzie la dualitatea rugby-teatru. Stejarii pot imbatrani, dar nu mor niciodata”.
