Nationala noastra de rugby a pierdut (9-38) meciul cu Georgia, din ultima etapa a Cupei Europene a Natiunilor Divizia A1. Cu o echipa in care au aparut unii jucatori tineri, precum si altii cu o mica experienta internationala, Romania a cedat in fata lui Mamuka Gorgodze & Co, primind patru din cele sase eseuri la inceput si la final de repriza (cate doua in fiecare mitan). Stejarii trebuie sa uite rapid acest meci, dar nu inainte de a trage invataminte din el. Tinerilor din nationala noastra de azi le reamintesc ca linia a doua Cristian Petre a debutat in acel meci de trista amintire cu Anglia (0-134), iar mai apoi a avut puterea de a depasi acel moment dureros de la inceputul carierei sale, evoluand in campionatul Frantei, jucand in alte 92 de partide pentru Romania (record pentru reprezentativa noastre de rugby) si devenind astfel unul dintre jucatorii reprezentativi ai nationalei.
O infrangere, implicit o evolutie slaba, iata ceea ce nu-si doreste cineva sa ”vada” pe masa lui de analiza… Iar meciul cu Georgia, de sambata, s-a incheiat, din nefericire, cu o infrangere dureroasa (9-38), dupa un joc neconvingator. Dincolo de amaraciunea acestui insucces, voi incerca sa fac o mini-radiografie a acestui esec. Si voi incepe folosind o expresie pe care am intalnit-o si la antrenorii francezi de rugby, indeosebi la Bernard Laporte, dupa astfel de partide, dupa asemenea infrangeri: ”Este un meci ce trebuie uitat repede!” (C’est un match a vite oublier) Si trebuie uitat rapid fiindca, in cazul jucatorilor ce au reprezentat Romania in partida de la Tbilisi, unii dintre ei tineri, altii abia lansati in circuitul international, un asemenea meci si rezultatul sau, negativ, pot influenta, si nu in bine, evolutia lor ulterioara, in plan individual. Altfel spus, dupa un asemenea meci un sportiv trebuie sa-si spuna: ”Nu voi mai trai niciodata asa ceva!” Si, desigur, mai apoi acesta trebuie sa faca tot posibilul, in planul pregatirii sale fizice, tehnice si mentale, pentru a evita sa retraiasca un astfel de meci.
Inainte de a uita rapid de meciul cu Georgia se cuvine, insa, sa desprindem anumite invataminte de pe urma sa. Am constatat din nou, din pacate, la nationala noastra de rugby ca se confrunta cu probleme indeosebi in perioadele cheie ale unei partide, si anume la inceput si la final de repriza. Din cele sase incercari primite, patru s-au marcat in minutele 3, 38 (antepenultimul din primul mitan), 43 (minutul 3 din partea a doua) si 80 (ultimul minut al disputei) – celelalte doua au fost inscrise in minutele 17 si 59. Este o problema mai veche, una cu care s-au confruntat, de-a lungul timpului, si reprezentative ale Romaniei din alte sporturi de echipa. Iar Georgia, cu o echipa foarte experimentata, a stiut sa forteze exact in aceste perioade cand adversarii fie au iesit, fie se pregatesc sa plece la vestiare… Perioade in care se simte si o lipsa de conectare la meci.
Pe de alta parte, insa, nationala de rugby ne obisnuise, in ultimul timp, sa revina dupa pauza. Asa s-a intamplat in meciurile cu Canada si cu Italia, de la Rugby World Cup 2015, precum si in intalnirile cu Portugalia, Spania si Rusia, din Cupa Europeana a Natiunilor, de anul acesta. De data aceasta, insa, Romania n-a mai avut forta sa revina dupa pauza. Iar decalajul de zece puncte de pe tabela, dupa primele 40 de minute (9-19), aproape ca s-a triplat in partea a doua a disputei (9-38).
Referitor la incercarile incasate se observa ca ele au survenit dupa perioade in care georgienii au presat cu inaintarea, insa si din cauza unor greseli tehnice si tactice ale jucatorilor nostri (sub presiune, cu lipsa de oxigen din cauza efortului depus in aparare, jucatorii nostri au clacat). La eseul cu numarul 2, de pilda, cel marcat de Sandro Todua, am observat o eroare de plasament si de reactie a jucatorilor nostri… Acest eseu a fost marcat dupa o pasa cu piciorul, spre terenul nostru de tinta, a uverturii Lasa Kmaladze. Incercarea aceasta mi-a amintit de una asemanatoare reusita de echipa Romaniei, in 2004, la Iasi, tot intr-un meci cu Georgia, castigat insa de ai nostri cu 25-18. Atunci uvertura Ionut Tofan a pasat cu piciorul, iar demi-ul Lucian Sarbu a receptionat balonul si mai apoi l-a culcat in terenul de tinta advers. Ce mai au in comun cele doua incercari? Atat georgienii implicati in faza de anul acesta, cat si cei doi romani din 2004 reprezentau aceeasi echipa: Kmladze si Todua sunt legitimati la Lelo Saracens, iar Tofan si Sarbu evoluau in urma cu doisprezece ani la Metro Racing, in Franta. Si cum internationalii nostri mi-au spus in 2004 ca exersau procedeul la echipa lor de club, trag concluzia ca acelasi lucru il fac si cei doi actuali jucatori georgieni. Fiindca s-a observat sincronizarea perfecta dintre ei, una care se obtine prin repetari la antrenamente.
Eseul primit de Romania in minutul 17 al meciului din Georgia arata ca Lelos aplica la nationala scheme invatate de jucatorii sai la echipele lor de club. Ba inca la echipe de club locale (Lelo Saracens), nicidecum la cele din Franta. Ne-am fi asteptat, desigur, ca si nationala noastra, care a avut in grupul de 23 de rugbysti, la acest meci, 7 jucatori de la campioana Timisoara Saracens si 6 de la vicecampioana CSM Baia Mare, sa foloseasca astfel de scheme. Iar daca unii se intreaba de ce echipa de rugby a Romaniei era mult mai competitiva inainte de 1990, atunci un posibil raspuns ar fi acesta: in anii 50, 60, 70 si 80, toti internationalii nostri erau grupati la cluburi din tara (Steaua, Dinamo, Grivita si Farul, indeosebi), iar ei repetau acolo scheme de joc pe care mai apoi le aplicau si la nationala. In plus, pe atunci interesele de club erau subordonate celor ale echipei Romaniei. Daca Federatia Romana de Rugby hotara sa intrerupa campionatul si sa adune toti internationalii in stagii lungi de pregatire, inaintea unui meci cu Franta, de pilda, niciun club, indiferent care era acela, nu indraznea sa spuna ”nu!”. Astazi, in schimb, cand jucatorii nostri sunt raspanditi pe la atatea cluburi din strainatate, lucrurile sunt mult mai complicate – Petre Mitu, de pilda, cand s-a transferat la Aurillac n-a putut juca o vreme fiindca la aceasta echipa din Franta repunerile din margine nu le facea talonerul, ci mijlocasul de gramada, iar romanului i-a luat timp pana s-a obisnuit. Jucatorii se afla undeva la mijloc, intre interesele cluburilor de la care provin si cele ale echipei reprezentative. Si il voi cita pe un fost international roman, Mihai Bucos, care a spus prin 2001 sau 2002: ”Cand ai grupuri de jucatori din tara si alte grupuri de jucatori ce activeaza la cluburi din strainatate, antrenorul nationalei trebuie sa fie un mare artist pentru a face din ei un singur grup omogen”. Adica o echipa in care componentii sai sa se gaseasca pe teren legati la ochi.
Fireste ca jocul si rezultatul de sambata nu sunt numai consecinta evolutiei Stejarilor, adversara lor fiind intr-un progres evident, ea calificandu-se direct la Cupa Mondiala din 2019 prin clasarea pe locul 3 in grupa la turneul final de anul trecut. Inca din 1998, cand a avut loc prima confruntare oficiala – la Dublin, in preliminariile Rugby World Cup 1999 -, a inceput sa se vorbeasca la noi despre ”amenintarea georgiana”. Atunci, Romania s-a impus la limita (27-23), dupa un meci de mare lupta, in care invingatoarea s-a decis abia pe final. Si la acea vreme, desi noi aveam mai multi jucatori in Franta, georgienii si-au dovedit forta fizica. Iar dupa meci, antrenorul Mihai Naca avea sa declare: ”Am facut greseala sa ne batem direct cu ei pe inaintare. N-am inteles teama care i-a dominat pe jucatorii nostri inca din primul minut. Ai nostri au dat impresia ca evolueaza impotriva Africii de Sud, nu contra Georgiei, o adversara admirabila, insa inca departe de lumea adevarata a rugby-ului”.
Forta inaintarii georgiene am constatat-o mai apoi in toate meciurile pe care Romania le-a disputat contra echipei din tara caucaziana, o tara muntoasa, cu oameni puternici. Intre timp, insa, Lelos si-au cizelat si tehnica rugbystica in conditiile in care tot mai multi jucatori au plecat la cluburi din Franta, indeosebi, dar si din Marea Britanie. Experienta acumulata de ei acolo se vede si in jocul echipei lor reprezentative. Si s-a vazut si sambata, cand noi am aliniat o formula de echipa in care majoritari au fost jucatori autohtoni (doar 4 Stejari au provenit de la cluburile din Hexagon). Este urmarea unei politici mai vechi a federatiei de la Tbilisi, care, in lipsa unui campionat intern competitiv, a preferat sa-si trimita jucatorii sa se specializeze in Vest. Iar cluburile franceze, in special, s-au orientat tot mai mult catre piata georgiana de jucatori de rugby. Indeosebi din 2008, cand la noi s-a luat decizia blocarii exodului de jucatori spre Vest in ideea intaririi campionatului intern. O idee buna, dovada ca nivelul primei ligi a crescut in ultimii ani. Doar ca ea, in ciuda stradaniei federatiei si a cluburilor, nu putea deveni comparabila cu cele din Franta sau din Anglia intr-un timp atat de scurt. Iar diferenta dintre liga de la noi si cele din Vest s-a observat si sambata, la Tbilisi, indeosebi in planul experientei oponentilor, georgienii jucand saptamana de saptamana in compania reprezentantilor natiunilor rugbystice mari.
Decizia staff-ului tehnic al echipei Romaniei de a trimite ”in lupta”, cu Georgia, fie jucatori tineri, fie jucatori cu o mai mica experienta internationala a fost una riscanta. Dovada si rezultatul inregistrat. Insa ea mi se pare, totusi, justificata. In conditiile in care nu au mereu prilejul sa joace in astfel de meciuri, acesti rugbysti romani au avut acum posibilitatea sa o faca. Sa nu uitam ca echipa Romaniei a pregatit anul acesta campania de calificare la viitoarea Cupa Mondiala, campania care va avea loc in 2017 si 2018. Intarzierea procesului de intinerire a echipei noastre, de gasire a unor solutii de rezerva pentru anii care vin ar fi putut avea consecinte mult mai grave in viitorii ani. Acesti jucatori vor fi folositi, cu siguranta, si la World Rugby Nations Cup, competitie ce va avea loc in iunie anul acesta, la Bucuresti. Si astfel vor acumula experienta internationala care le lipseste acum.
In privinta tacticii aleasa de staff-ul tehnic al echipei Romaniei, cred ca aceasta a fost tocmai aceea subliniata de Mihai Naca in 1998. Si anume sa evitam lupta pe inaintare cu georgienii. O lupta dura, care lasa urme – Viorel Lucaci, de pilda, s-a intors de la Tbilisi cu fractura la mana stanga… Tocmai de aceea in partidele precedente, cu Rusia (30-0) si cu Germania (61-7), Romania a jucat mai mult cu treisferturile. De altfel, dupa Cupa Mondiala din toamna trecuta, cand majoritatea eseurilor noastre au fost inscrise cu gramada, antrenorul Lynn Howells sublinia ca vrea ca nationala noastra sa fie capabila sa dezvolte un joc complet, atat pe inaintare, cat si cu treisferturile. Un joc modern, mult mai spectaculos. Ei bine, un astfel de joc nu poate fi pus in practica imediat. Iar daca impotriva Rusiei sau a Germaniei, adversari cu o cota valorica mai mica, s-a reusit, contra Georgiei, o formatie de nivel mai inalt, nu ne-a iesit din pacate asa cum ne-am fi dorit.
Asadar, dupa acest meci cu Georgia, unul care, pentru a folosi din nou acea expresie de provenienta francez, ”trabuie uitat cat mai repede”, concluziile ar fi urmatoarele: Romania trebuie sa-si consolideze in continuare jocul pe inaintare, dar in acelasi timp e momentul sa dezvolte tot mai des, tot mai eficient actiunile pe treisferturi, largind grupul de jucatori capabili sa imbrace tricoul brodat cu frunza de stejar.
Analiza de Marian Valentin Burlacu
