Am citit zilele trecute o stire pe fuga si mi-am promis ca revin asupra ei. Cititi va rog stirea asta si haideti inapoi, vreau sa va povestesc o istorioara frumoasa cu acest domn.
In 1997, vecinul meu de palier din caminul in care locuiam, Alin Fornade imi propunea, intrucat imi cautam de lucru (deh, studentia pe vremea aia era ceva mai grea decat acum, parintii nu plusau la odrasle ca bancomatul) un post de “pianist” – culegator de texte adica – la ziarul Transilvania Sport. Am acceptat cu bucurie, desi banii nu erau multi si nici nu prea veneau la timp, mai precis in aproape un an de zile de lucru am primit vreo patru salarii, insa viata mea s-a schimbat radical din acel moment.
Indragostindu-ma de meseria de jurnalist, am inceput dupa cateva luni de “instructie” sa scriu mici materiale despre echipa de rugby a Universitatii. Sigur, am dat rateuri, regulamentul mi se parea complicat si nu intelegeam pe deplin ce se intampla in teren, insa m-am apropiat rapid de sportivi. Eram fascinat de “duplicitatea” rugbystului, de transformarea uluitoare dintre sportivul dur, agresiv si barbat pana in maduva oaselor din teren si omul blajin, prietenos si zambitor din afara lui, chiar daca saracia era in domeniul lor chiar mai mare decat in presa.
Aveam la Transilvania Sport o rubrica draguta, micuta, un colt de pagina cat un pachet de tigari, care se numea “Pariul nostru”. Era coltul dedicat unui junior sau tanar sportiv pe al carui traseu “pariam” noi, de rubrica ocupandu-se pe rand toti redactorii. Mi-a venit si mie randul sa propun un rugbyst si, ca sa nu gresesc, i-am chestionat pe prietenii mei din echipa Universitatii despre cel mai “rasarit” dintre juniorii lor.
Toti mi-au spus, invariabil, ca trebuie sa vorbesc musai cu moldoveanul, cu Tincu. “Cili”, unul dintre muntii din gramada Universitatii, mi-a spus doar atat: “Copilul asta e nebun! Desi e rezerva, a facut pariu cu noi pe o lada de bere ca da macar un eseu in fiecare meci din campionat si pana acum s-a tinut de cuvant!” (mentionez ca pe vremea aia Tincu era jucator de linia a III-a, nu taloneur ca acum). Maftei, Flutur, Franciuc, Branza si ceilalti imi spuneau acelasi lucru, ca Marius Tincu e de departe cel mai bun junior, asa ca alegerea a fost usoara.
Avea 18-19 ani si statea intr-unul dintre caminele sportivilor din Hasdeu. I-am transmis prin colegi ca il voi cauta a doua zi, la 10 dimineata. Cand mi-a deschis usa, era mai emotionat ca mine – s-a grabit sa imi ofere o cafea, si-a aranjat hainele de doua ori, s-a scuzat de trei-patru ori ca e deranj in camera, dupa care s-a asezat in fata mea pe un scaun improvizat din boltari. Ii tremurau mainile, cat erau ele de mari.
Am povestit o jumatate de ora, la inceput cu raspunsuri mai scurte si sacadate din partea lui, mai apoi ceva mai relaxat, pentru ca la final sa incheiem cu rasete, una dintre intrebari fiind despre momentele mai penibile din viata de sportiv. M-a rugat daca pot sa ii aduc ziarul la urmatorul meci, ceea ce am promis ca o sa fac.
A fost primul articol scris vreodata despre Marius Tincu, dupa cum chiar el mi-a marturisit. Cand i-am dus ziarul, l-a deschis fericit, s-a dus cu el ata in vestiar sa il arate baietilor, care au inceput imediat cu misto-urile despre noua vedeta a echipei.
A incheiat sezonul, daca bine imi aduc aminte, cu eseu in fiecare meci si, firesc, s-a transferat in Franta, la Rouen parca. Au venit selectiile la nationala, a ajuns un reper in rugby-ul romanesc si francez.
Prin 2006 a venit in tara si ne-am intalnit intamplator pe strada, era proaspat declarat cel mai bun taloneur din Franta. M-a salutat, era de doua ori mai mare decat mi-l aminteam, insa m-a emotionat caldura cu care a facut-o. A fost randul meu sa imi tremure mana cand i-am intors salutul.
Acum a ajuns in echipa lumii. Un sportiv care s-a lansat in rugby-ul mare la “U” Cluj, echipa care tocmai a retrogradat in liga secunda si se zbate macinata de lipsuri.
Cine o fi oare acum cel mai bun junior de la “U” si cum va evolua cariera lui?
Autor: Iulian Haba
Sursa & Foto: cluj-sport.ro
