.png)
RCM Timisoara se afla in plin play-off, obiectivul trasat pentru acest sezon fiind unul cat se poate de clar: cucerirea titlului. Coincidenta sau nu, in această vara, cel mai important trofeu al clubului studentesc implineste o varsta rotunda: 40 de ani.
Pentru a marca cea mai mare performanta a rugbyului timisorean, fostii componenti ai echipei din 1972, precum si jucatori din generatiile anilor ’80-’90, vor incinge un meci de old-boys, pe 15 septembrie, in deschiderea ultimului joc pe care RCM Timisoara il va sustine pe teren propriu, in play-off. Organizatorul Nicu Strambeanu, impreuna cu fostul conducator al clubului din anii de glorie, Petru Laichici, au reusit sa ia legatura cu toti cei 11 supravietuitori ai echipei din 1972, niciunul nerefuzand tentatia unui astfel de eveniment.
Din echipa care sufla in premiera titlul Bucurestiului, vor veni Emanoil Ene, Octavian Vlad, Ewald Vollmann, Ion Iacob, Bebe Ceausu, Marian Ghetu, Gheorghe Candea, Iuliu Peter, Nicolae Duta, Bimbo Trailovici si Radu Malancu.
Conditii vitrege
Seful sectiei de rugby a Universitatii timp de peste 30 de ani, Petru Laichici, si-a amintit de greutatile pe care le-a intampinat pentru a construi acea echipa de glorie, de la inceputul anilor ’70. „Viata unei echipe la vremea respectiva era foarte grea. Niciun jucator nu avea salariu. Aveam doi absolventi de facultate. Unul era la Catedra de Sudura, Francisc Neiss, iar celalalt era Ion Tatucu, absolvent la Educatie Fizica. Din pacate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalti erau studenti si stateau cate patru in camera, la Caminul 7. A fost mare lucru sa ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucator pofteau, aria lor de selectie fiind toata tara. Timisoara n-a avut juniori, n-a crescut jucatori, deci am fost nevoiti sa importam”, a rememorat Laichici.
„Ministerul a vrut ca Petrosaniul sa ia titlul”
Pentru o echipa studenteasca, sprijinul Ministerului Invatamantului era esential in acea vreme. In 1972 insa, doua echipe universitare, cea din Timisoara si cea din Petrosani, au ajuns sa se dueleze pentru titlu, iar Bucurestiul a ordonat ca trofeul sa mearga in Valea Jiului. „Am gasit jucatori de exceptie, care veneau sa faca scoala. Am obtinut o prima performanta in 1970, locul 3. In momentul in care jocul acelei echipe a inceput sa se lege, am stiut ca suntem candidati la titlu. Iar asta desi Ministerul Invatamantului n-a fost cu noi. In iarna lui 1972, la o sedinta, ei ne-au cerut sa ajutam Universitatea Petrosani sa castige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam sanse mai bune decat ei. Stiam ca meciul cu Petrosaniul de la Timisoara il vom castiga si vom lua titlu. Asa s-au si intamplat, ramanandu-ne apoi doua deplasari, la Barlad si Farul, pe care, de asemenea, le-am castigat”, a mărturisit Petru Laichici.
Practic, Universitatea Timisoara si-a asigurat titlul si din punct de vedere matematic dupa victoria de la Barlad, din penultima etapa. La intoarcere, elevii lui Mitică Antonescu au fost asteptati de sute de studenti, pe peronul Garii Mari. „A fost o atmosfera unica. Imi amintesc ca atunci cand ne-am intors de la Barlad, dupa victoria care ne-a adus si scriptic titlul, ne-au asteptat in gara studentii de la Stiinte Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, a mai spus Laichici.
Liderii partidului n-au vrut rugby in Parcul Rozelor
La inceputul anilor ’80, Universatii i se promisese un stadion de rugby langa Parcul Rozelor, acolo unde astazi se afla terenurile de tenis. Mai-marii partidului s-au razgandit insa rapid, si au dat locatia „sportului alb”, acolo organizandu-se, dupa cateva luni, meciul de Cupa Davis dintre Romania si Argentina. „Jucam pe terenul Stiinta, iar antrenamentele le faceam in Parcul Rozelor, acolo unde initial trebuia sa se construiasca un stadion de rugby. Nu s-a mai făcut. Ne-au explicat ca au niste trandafiri unicat si ca nu se poate face rugby. Peste o luna au facut un teren de tenis, unde s-a organizat meciul de Cupa Davis, cu Argentina. Alta era insa explicatia. In zona locuia toata conducerea judetului, iar la rugby venea galeria, era galagie, si i-ar fi deranjat”, a declarat petru Laichici.
Anii ’90 si prabusirea rugbyului timisorean
Perioada haotica din primii ani de dupa revolutie a afectat din plin rugbyul, la fel ca si majoritatea sporturilor din oras. Echipa a trecut de la Politehnica la Universitate, care n-a mai putut sustine la un nivel performant numeroasele sectii cu care s-a trezit in subordine. „Noi apartineam de Politehnica. Din pacate, dupa 1990, majoritatea sectiilor au trecut la Universitate, care a ajuns un club cu 19 sectii. Eu spuneam la vremea respectiva ca Real Madrid are doar cinci. Pai atunci cum sa fi tinut Universitatea 19 sectii, in conditiile in care nimeni nu venea cu bani la sport? Banii de la Minister erau foarte putini si nu se putea face performanta”, a explicat Laichici.
Fostul conducator al clubului spera chiar si atunci ca vor veni si zile insorite in rugbyul timisorean. La un moment dat, situatia parea sa se îmbunatateasca, prin implicarea controversatului afacerist Mujea Marcelini la echipa, insa totul s-a naruit extrem de repede, iar Laichici s-a retras din conducere. „Ma gandeam si atunci ca vor veni vremuri mai bune, dar imi era greu sa anticipez cand se va gasi cineva cu atatia bani care sa poata tine o echipa. A mai fost o perioada in care s-a vorbit de performanta, atunci cand Mujea Marcelini a investit la club. Dar eu atunci m-am retras din conducere, pentru ca am simtit ca era vorba de lucruri necurate. Ar fi fost o sansa buna, mai ales ca pe atunci au venit aici Socol, Petrache si altii, care au constituit baza nationalei ani de zile. Eu n-am putut insa lucra in acele conditii, pentru ca nu sunt obisnuit cu gestiunea unor astfel de situatii. Daca se supara patronul, echipa se prabuseste”, a conchis Laichici.
Marea dorinta a lui Petru Laichici e sa vada din nou un titlu in rugbyul timisorean. „Din ceea ce am vazut pana acum, eu cred ca se poate. Nici Steaua, nici Dinamo nu mai reprezintă mare lucru, insa trebuie sa fim foarte atenti la celelalte echipe”, a punctat Laichici.
Sursa: www.druckeria.ro
Autor: Gabriel Toth
