Ma uit in ultima vreme la tinerii care alearga. Si alearga nu numai tinerii, ci si oameni inaintati in vârsta. Multi dintre ei o fac din placere, pentru sanatatea lor, pentru a-si mentine un tonus bun.
Majoritatea alearga incercând sa respecte regulile. Isi compara timpii scosi pe diferite distante si sunt atenti si la cum reactioneaza organismul lor la efort.
La sportivii de performanta, aceasta atentie acordata detaliului, amanuntelor, este primordiala, as spune chiar vitala. De ea depinde insusi rezultatul obtinut. O spunea si Dumitru Popescu-Colibasi, ”Tata Pik” pentru cei apropiati, in urma cu doua decenii. Iar potrivit acestuia antrenorul are rolul cel mai important in ordonarea unui sportiv, in ”impingerea” acestuia spre vârful ierarhiei.
Fost rugbyst devenit mai apoi un reputat antrenor de handbal, un formator de sportivi de top, cel nascut lânga Bucuresti, in Afumati, il compara pe performer cu un cosmonaut. ”Poate un astfel de individ pornit pe calea celei mai indraznete aventuri din câte cunoaste istoria omenirii – cucerirea cosmosului -, poate un astfel de om, precum si toti cei ce sunt implicati alaturi de el in aceasta mareata tentativa, pot ei sa neglijeze vreun amanunt cât de mic, lasându-l in seama intâmplarii?”, se intreba Popescu-Colibasi.
Intrebarea antrenorului era, desigur, retorica. Fireste ca raspunsul era unul pozitiv. Iar exemplul dat de ”Tata Pik” era elocvent. ”Stiti ce facea Emil Zatopek, poate cel mai mare alergator pe distante lungi din câti a cunoscut istoria atletismului? Cel ce a facut sa se clatine si sa se estompeze amintirea nemuritorului Paavo Nurmi?
Zatopek, cel pe care il vedeati cum dupa primele ture de stadion isi inclina capul pe umarul stâng si isi incrunta privirea, parând ca trece prin chinuri supraomenesti, dar care, pe masura ce timpul trecea, parea tot mai lacom sa inghita zeci de kilometri. Cel care spulbera rând pe rând adversarii hartuindu-i cu sprinturi de 3-4 sute de metri pentru ca in final sa ramâna singurul stapânitor al cursei. si sa inceapa, de-abia atunci, lupta cu recordurile pe care le dobora unul dupa altul.
Cel care la Jocurile Olimpice de la Helsinki a câstigat, in rastimp de sase zile, una dupa alta, cursele de 5.000 m, 10.000 m si intr-un final apoteotic maratonul. Ei bine, Zatopek alerga zilnic, incaltat in cizme, pe zapada, 30 de kilometri si-si completa apoi programul cu zeci de sprinturi de câte 400 de metri si cu lucrul intens la haltere.
A fost Zatopek un talent innascut care s-a realizat de la sine? Sau a fost o intruchipare a vointei si perseverentei? Sau si una si alta? Iata adevarata problema ce se pune in fata sportivilor dornici sa cucereasca gloria, dar si a antrenorilor meniti sa-i indrume si sa-i ajute in aceasta nobila tentativa”.
”Tata Pik” a facut, la timpul sau, o paralela intre sportivii inzestrati si cei socotiti ca fiind lipsiti de talent. El respingea din start ”teoria ratarii”, de pilda. ”Teoria ratarii este o falsa teorie! De fapt, aceasta nu e decât o modalitate superficiala de a da o explicatie oarecare, ieftina si grabita, cauzelor reale care au dus la neimplinirea unui destin uman.
De a da un nume conventional unor factori obiectivi ce scapa observatiei noastre sau care nici macar nu sunt luati in seama. Este ca si cum unele evenimente imprevizibile sau doar neprevazute le-am considera simple intâmplari.
Desi aceste asa-zise intâmplari nu sunt decât evenimente determinate logic de o serie de cauzalitati care scapa, pentru un moment, observatiei si analizei noastre si pe care, in consecinta – tot pentru un moment si numai din neatentie sau lipsa de perspicacitate -, nu ni le putem explica”.
Un exemplu de cauza care conduce la plafonare in cazul unui sportiv, deseori talentat, il reprezinta socul pe care il provoaca asupra lui succesul sau insuccesul. Fie atunci când acestea apar prea devreme, atunci când performerul nu este obisnuit sa le gestioneze, sa le ”supravietuiasca”, fie când ele survin pe neasteptate. ”Gloria, e lucru stiut, ameteste mai rau decat alcoolul”, concluziona Dumitru Popescu-Colibasi.
In ceea ce ii priveste pe sportivii netalentati, ”Tata Pik” gasea si o explicatie pentru nereusita lor: graba antrenorilor. ”Progresele in cazul lor sunt lente, uneori greoaie, cu opinteli, ezitari si stagnari, dar o data fixate in deprinderi executiile lor tehnice, procedeele si combinatiile, in cazul handbalistilor, se insusesc temeinic si pentru multa vreme.
Ei bine, din cauza incetinelii relative cu care acesti sportivi progreseaza, multi antrenori grabiti nu-i apreciaza, nu le acorda incredere, nu le vad nicio perspectiva si, finalmente, ii abandoneaza. Poate ca in unele cazuri si autorul acestor rânduri a procedat la fel. Le tine minte pe toate, desi a trecut multa vreme de atunci, si le regreta profund si acum. Pentru ca acestea, da, acestea au fost intr-adevar esecuri, ratari. Ratari pe care le-am cauzat, le-am provocat direct.
Eu sunt cel care n-am stiut sau n-am putut sa-i ajut pe acei tineri, e drept mai putin talentati, sa ajunga mari jucatori de handbal. Pentru ca m-am grabit, pentru ca n-am fost destul de atent, pentru ca nu-mi cunosteam destul de bine meseria. Acum, când a trecut atâta vreme, n-are rost sa mai ascund aceste insuccese.
Dimpotriva, le dezvalui pentru ca astfel sa foloseasca si altora, iar in viitor sa fie mai putini sportivi ratati din aceleasi cauze. Mai târziu, de câte ori am intâlnit sportivi netalentati, nu m-am mai grabit, ci m-am aratat grijuliu, atent si rabdator. Atunci rezultatele au fost de-a dreptul uluitoare, atât ca performanta, cât si ca longevitate.
De aceea am privit intotdeauna cu dezaprobare sfaturile pe care – mai ales cei mai nepriceputi – se grabeau sa mi le dea: lasa-l profesore, nu-ti mai pierde vremea cu el! Nu vezi ca e netalentat!”
(va urma)
Text adaptat de Marian-Valentin Burlacu (Libertatea)
