Australia – Noua Zeelanda 8-42 (3-32).
Orice meci are, desigur, propria sa istorie; istorie care poate fi privita din diferite puncte de vedere.
Intr-o varianta foarte simplificata, istoria meciului de la Sydney – meci care a inaugurat editia 2016 a turneului Emisferei Sudice – poate fi privita prin prisma scorului final: 42-8 in favoarea Noii Zeelande!
Sau comparand eseurile inscrise: 6 eseuri la 1 in favoarea Noii Zeelande!
Statisticile consemneaza ca aceasta infrangere a fost cea mai grea suferita pe teren propriu in fata All Blacks!
Cand diferenta de pe tabela de marcaj si raportul atat de clar al eseurilor insotesc cronica unui meci de asemenea calibru, atunci imaginea unui neasteptat, dar profund, dezechilibru intre cele doua echipe este evidenta.
Superioritatea Noii Zeelande a fost zdrobitoare in toate sectoarele fundamentale ale jocului: tusa, aglomerari, joc de picior, joc la mana, defensiva si, intr-o mai mica masura, gramada ordonata.
In plus, presiunea ofensiva a neo-zeelandezilor a sufocat, pur si simplu, orice incercare a australienilor de a reactiona.
Ca intotdeauna, demonstratiile All Blacks scot in evidenta un aspect esential al jocului de rugby, si anume: calitatea executiei.
In meciul de la Sydney, superioritate neta a oaspetilor s-a reflectat in exceptionala calitate a executiei.
Acuratetea paselor, executate in cele mai dificile faze si pozitii, a fost remarcabila.
Este suficient ca cititorii sa rememoreze doar cateva momente ale meciului pentru a aprecia importanta acestui aspect.
Spre exemplu, faza in care Kieran Read, placat fiind si aflat in cadere, i-a oferit o pasa „curata” lui Beauden Barrett care a sprintat irezistibil catre eseu.
Ori pasa lui Sam Whitelock catre pilier-ul Kane Hames in faza eseului inscris de Julian Savea.
Un jucator de linia a doua (Whitelock), aflat in plin fuleu si sarjand printre doi adversari, a reusit o pasa excelenta catre pilier-ul sau (Hames) asigurand astfel fluiditatea fazei care s-a incheiat cu un eseu inscris de aripa de treisferturi (Savea)!
Pare simplu!
In realitate, lucrurile sunt, desigur, mult mai complicate.
Acesta este privilegiul nu doar al marilor jucatori, ci si al marilor echipe: sa faca lucrurile complicate sa para simple si la indemana tuturor.
Ritmul, viteza, continuitatea fazelor, eficienta in tuse si in aglomerari, rigoarea defensiva, totiacesti factori au avut o contribuite esentiala la obtinerea unui succes categoric.
Nu incape nicio indoiala, la Sydney, „compresorul” All Blacks a functionat la turatie maxima.
Triumful de la Sydney, insa, nu inseamna ca, in mod automat, All Blacks vor castiga si la Wellington.
De cealalta parte, Australia a parut ca o echipa lipsita de idei, neinspirata si secatuita din punct de vedere al creativitatii si fanteziei si care nu s-a desprins, inca, de socul celor trei infrangeri suferite in fata „Leilor” Britanici.
Cat de departe pare aceasta selectionata a „Cangurilor” de cea care a avut o evolutie atat de frumoasa la Cupa Mondiala de anul trecut!
Ca si in meciurile cu British Lions, intalnirea de la Sydney a scos in evidenta diminuarea considerabila a capacitatii australienilor de a varia jocul in functie de riposta adversarului.
“Punch”-ul ofensiv a lipsit cu desavarsire in timp ce defensiva a constituit o deceptie profunda. Ratarea a 38 de placaje intr-un asemenea meci a reprezentat o povara prea grea, impiedicandu-i pe „Canguri” sa reactioneze intr-o maniera care sa ii puna in dificultate pe adversari.
De fapt, evolutia dezamagitoare a apararii impreuna cu ineficienta si vulnerabilitatea tusei au constituit, probabil, factorii decisivi ai infrangerii suferite de gazde.
In niciun moment al acestei partide Australia nu a parut capabila sa ameninte, in mod real, marsul triumfal al oaspetilor.
Linia a treia, in frunte cu Michael Hooper si David Pocock, care nu mai departe de anul trecut, la Cupa Mondiala, a avut o evolutie exceptionala, a fost, de aceasta data, complet dominata.
La randul sau, Bernard Foley, cel care – dupa parerea mea – a fost unul dintre cei mai buni jucatori ai Cupei Mondiale, a avut o evolutie mediocra, fiind incapabil sa produca „scanteia” care sa declanseze energia creativa a echipei sale.
Desigur, accidentarile in lant ale lui Matt Giteau, Matt Toomua si Peter Horne – ceea ce a dus la situatia folosirii lui Nick Phipps, mijlocas la gramada, pe postul de aripa – au influentat jocul australienilor. Dar accidentarile nu pot constitui nici scuza si nici explicatiaunui esec de asemenea proportii.
In mod limpede, Australia trece printr-un moment dificil, infrangerile in serie din aceasta vara nu pot fi ignorate, ele generand, faraindoiala, ingrijorare.
Cum este posibil ca o echipa care a functionatatat de bine la Cupa Mondiala, ajungand pana in finala, sa etaleze o comportare atat de slaba?
Este vorba, oare, de o trecatoare lipsa de forma?
Este, oare, vorba de inceputul unei posibile crize a rugby-ului australian?
Este, oare, momentul unei schimbari de generatii?
Nimeni, in afara jucatorilor si antrenorilor, nu poate raspunde la aceste intrebari.
Cert este faptul ca, in cel de-al doilea test care se va disputa la Wellington, Australia va trebui sa reactioneze in forta, intr-o maniera care sa stearga impresia negativa produsa de cele patru infrangeri de pana acum.
Da, Wallabies au jucat slab la Sydney, dar trebuie sa ne gandim ca, totusi, aceeasi jucatori care au ajuns pana in finala Cupei Mondiale, in octombrie trecut, nu si-au pierdut valoarea in doar cateva luni.
Quade Cooper, care nu a mai evoluat pentru „Canguri” de la meciul cu Uruguay, de anul trecut, il va inlocui, probabil, pe Bernard Foley.
Speranta este ca talentatul Cooper sa redea – din „centrul de comanda” al ofensivei – inspiratia si fantezia atat de necesare liniei de treisferturi.
Vor fi, oare, Wallabies capabili sa depaseasca aceasta perioada dificila si sa obtina victoria la Wellington?
Africa de Sud – Argentina 30-23 (10-13)
Daca la Sydney, Noua Zeelanda a invins, cu usurinta, nu acelasi lucru se poate spune despre victoria Africii de Sud in fata Argentinei.
La Nelspruit, sud-africanii au obtinut o victorie extrem de dificila, gratie unui eseu marcat de Warren Whiteley in ultimul minut al meciului!
In minutul 68, oaspetii conduceau cu 23-10, dar au cedat in cele din urma, pierzand un meci pe care il aveau in mana.
Caderea din final, faptul ca au primit doua eseuri in ultimele 8 minute ale partidei constituie o indicatie ca argentinienii, in ciuda progresului dovedit, nu poseda, deocamdata, forta si maturitatea de a-si mentine superioritatea pana la fluierul arbitrului.
In ciuda esecului, marele merit al „Pumelor” consta in „incapatanarea” de a continua sa cultive un stil de joc ofensiv, rapid, combinativ, in cadrul caruia linia de treisferturi interpreteaza un rol crucial.
Ambele eseuri – marcate de Matias Orlando si Santiago Cordero – au fost rodul unor actiuni superbe ale liniei de treisferturi.
Si ajungand aici, se cuvine subliniat meritul antrenorului Daniel Hourcade care a insuflat echipei sale puterea, ambitia si increderea de a se desprinde de jocul traditional argentinian, bazat pe forta gramezii, si de a imbratisa acest stil ofensiv si spectaculos.
Evident, gramada ramane un pilon solid al „Pumelor” – dar nu singurul pilon! – iar Argentina, asa dupa cum a dovedit si la Cupa Mondiala de anul trecut, este pe cale sa se transforme intr-o echipa intr-adevar completa.
O alta mare satisfactie a oferit-o evolutia tinerilor jucatori aruncati in lupta de Hourcade.
Facundo Isa – o „inchidere” de mare viitor – Pablo Matera, Ortega Desio, Manuel Montero, Santiago Cordero, Matias Orlando, Julian Montoya si-au dovedit, din plin, calitatile, confirmand capacitatea sistemului argentinian de a produce jucatori de nivel international.
In privinta Africii de Sud, victoria constituie, in mod legitim, punctul pozitiv al acestui meci.
Revenirea din ultimele 10 minute, tenacitatea si puterea de lupta care au dus la intoarcerea rezultatului de la 10-23 la 30-23, reprezinta o performanta care merita laudata.
Din punct de vedere, insa, al exprimarii in teren si al autoritatii in joc „Springboks” nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor.
Sud-africanii au comis nepermis de multe greseli si acesta este unul din motivele principale pentru care nu se poate spune ca „Springboks” au dominat un anumit sector al jocului.
Au fost jucatori care au iesit in evidenta, dar a fost limpede ca Africa de Sud nu a mai etalat forta de joc de altadata.
„Spiridusul” Faf de Klerk, agresiv, rapid si plin de energie, a zburdat in jurul gramezii, dinamizand jocul echipei; de multe ori, insa, eforturile sale s-au risipit in van.
La „uvertura”, Elton Jantjies a avut o evolutie oscilanta, combinand unele momente bune cu unele mai putin inspirate.
Dintre inaintasi, Oupa Mohoje a realizat un meci bun pe postul de flanker, ca, de altfel, si pilier-ul Vincent Koch.
Unul din punctele mai slabe ale acestei echipe il constituie, in opinia mea, perechea de centrii. Damian de Allende si Lionel Mapoe nu au dovedit ca poseda nici forta de penetrare si nici abilitatea tehnica, doua calitati care sunt absolut necesare unor centri de anvergura.
Springboks s-au zbatut sa faca fata Pumelor si ceea ce mi s-a parut ca le- a lipsit cel mai mult a fost forta colectiva.
Ramane de vazut daca in meciul de sambata, de la Salta, Adriaan Strauss si coechipierii sai vor reusi sa se ridice deasupra nivelului etalat la Nelspruit.
Eugen Cionga (Toronto)
FOTO: www.planetrugby.com
