.png)
Sacrificiile din spatele performantelor sunt un subiect tabu printre sportivi si cei care ii pregatesc. Fiindca cei mai multi dintre performeri sfarsesc „cariera de arme” la doar 30-35 de ani. Si incheie viata mult mai repede si in dureri mai mari decat multi dintre semenii lor. Iar asta, fiindca sacrificiile facute pentru o medalie, o renta viagera sau pur si simplu placerea de a fi cel mai bun isi spun cuvantul. Insa uneori aceste „compromisuri” se platesc prea scump.
Fostul capitan al echipei nationale de rugby Ion Gheorghe „Tarzan” nu a orbit decat o data in viata. Pentru doua saptamani doar. In ’92, dupa meciul dintre Romania si Franta, un munte de suferinta s-a oprit fix deasupra lui, cand trei adversari l-au stopat urcandu-se cu crampoanele pe fata lui. Sase copci sub pleoapa si noua la ureche. A strans din dinti si a mers mai departe. Si nu a paralizat decat pentru doua saptamani. Asta dupa o alta partida purtata de Nationala Romaniei in fata Spaniei. A cazut in cap la o gramada. Coaste rupte si o entorsa cervicala la doar 2 mm de maduva spinarii. Sfarsitul carierei? Nici vorba, antrenorul s-a trezit cu el asa ranit si purtand guler cervical in cantonament. Venise sa se pregateasca pentru meciurile de calificare la Cupa Mondiala din Africa de Sud ’95.
Dupa numarul ranilor capatate, in mai mult de doua decenii in sportul cu mingea ovala, Gheorghe „Tarzan” este cosmarul oricarui medic care trebuie sa-l consulte. Dar si o legenda vie printre rugbistii romani pentru determinarea cu care lupta, uneori la propriu, pe teren pentru minge. Oasele rupte sunt doar o parte a marturiei acestui lucru. „La noi, o arcada sparta, un nas rupt, un dinte scos nu insemna nimic. Te cosea doctorul si fugeai inapoi. Cand esti purtatorul balonului, te gandesti cum sa pasezi, cum sa traiasca balonul, sa avansezi. Cand vine ala, nu esti atent la el… bine, te uiti si la el, dar iti vine unul din lateral, unul din spate si praf te-au facut. Tu trebuie sa te gandesti doar cum sa faci sa traiasca balonul.”
Avea 34 de ani cand staff-ul tehnic al nationalei a intrat in vestiare sa anunte ca cine va juca meciurile de calificare ale Romaniei la Cupa Mondiala va pleca in Africa de Sud. Tarzan mai avea gatul sustinut doar de o bucata de plastic. Asta insa nu l-a impiedicat nici pe el, dar nici pe antrenorii lui sa intre pe teren. Pentru el era ultima sansa in viata de a merge la o Cupa Mondiala, chiar cu riscul de a paraliza complet si definitiv de data asta, iar pentru presedintele federatiei si pentru cei trei antrenori, doar meciurile castigate contau. Singurul care ar fi spus „nu” atunci ar fost medicul de lot, dar si acesta s-a dat batut dupa ce a vazut pozitia celorlalti. „… Daca vrei sa joci pe semnatura ta…”, isi aminteste fostul international ca a auzit de la doctor.
Cum juca in linia I pe mijloc, chiar in inima jocului, socurile pe care le prelua la contactele cu adversarii lui directi pe teren l-au facut sa se intrebe cum va iesi de pe teren: pe picioare, in carucior sau pe targa? „La fiecare intrare strangeam din dinti si ma intrebam: «Mi-a trosnit? Am ramas oare paralizat?» (…) Dar uite ca mi-am pus sanatatea la bataie si nu am ajuns acolo…” si rade parca incurcat si se mira cum a scapat atunci cu bine si a ajuns in viata pana la 50 de ani. Doar ca acum are nevoie de cateva minute bune sa isi revina dupa ce se ridica de pe scaun sau banca. Iar tendoanele si circulatia de la picioare il tradeaza mai tot timpul. „… Pana imi revin, merg de zici ca sunt robot”. La fel ca si spatele pe care trebuie sa-l indrepte in fiecare dimineata dupa ce se trezeste.
Drept „podoaba” pe scalp are niste cicatrice adanci si late, parca trase cu plugul de adversarii lui. „Inainte se intra cap in cap la gramada, ziceai ca spargi lemne, «poooc!», asa se auzea. Au fost jucatori care au murit pe terenul de rugby. Au cazut in cap si si-au rupt gatul. Un Iordan de la Dinamo,
D-zeu sa-l ierte! Un Ontu de la Iasi, pare-se, care juca postul meu…”.
Nu se ferea nici el, dar nici antrenorii nu prea il lasau in pace. „Aveau nevoie de mine acolo. Eu am fost capitan de echipa la Dinamo ani de zile. Am fost si la nationala. Am jucat linia I, care asta nu o face oricine.” Iar, datorita pozitiei sale in echipa, accidentele nu „prea trebuiau” sa conteze. „Pai daca erai lovit si medicul iti spunea «dom’le, stai o luna de zile» la doua saptamani (n.r. – antrenorul) iti zicea «Ce, nu poti? Hai, pleaca acasa!», asta era mentalitatea. Mentalitate de idioti. Ei sa fie bine si sa aiba rezultate. Jucatorii erau niste cobai.” Dar printre atatea compromisuri facute sanatatii pentru performanta a intalnit totusi si exceptii. Rare, dar erau. „Erau si doctori care aveau coloana vertebrala si, cand incepea antrenorul sa tipe la ei: «Doctore, ce facem cu asta?! Pai, avem nevoie de el, nu stiu ce…», ii spuneau: «Nu! Ca il nenorocim». Pe majoritatea antrenorilor nu ii interesa.
Ei voiau sa te faci bine cat mai curand si nu 100%, ci 70%-80%, sa intri si sa joci. Era o chestie foarte frecventa daca aveau nevoie de tine.” Cu toate astea nu regreta nimic din ceea ce a facut, spune doar simplu ca si-a facut treaba pentru care se pregatise o viata. Insa nu mai recunoaste la nici unul dintre sportivii de azi performantele sale. Si nici dedicatia pe care o aveau cei de atunci pentru acest sport dur. Cat despre sangele nou care sa preia stafeta: „De unde?”, se intreaba singur Gh. „Tarzan”: „… inainte se faceau trialuri la echipa nationala. Se strangeau cate 60 de jucatori si jucau pana ramaneau 40. Din 40 ramaneau 30 si asta era lotul. La plecarea in turneu ramaneau 28 sau 25. Cei mai buni dintre cei mai buni”. De aceea, poate, ranile ca si performantele sportive au ramas in trecut, crede dansul.
„La rugby, daca nu esti pregatit 100%, un accident minor poate sa conduca la un rezultat foarte grav”, pare sa il completeze pe fostul rugbist doctorul Dan Tanase, in cabinetul dansului de la Spitalul Floreasca Bucuresti. S-a ocupat 15 ani de oasele rupte sau indoite ale rugbistilor de la Dinamo si Nationala. Acum le repara pe cele ale schiorilor din lotul olimpic. Aproape toti sportivii, dupa incheierea activitatii competitionale, au mari probleme de sanatate, spune dansul. „Spre exemplu, schiul este deja dus catre limita de organizatori. Schiuri care prind viteze foarte mari, partii extrem de abrupte. Sunt factori care tin de competitia in sine. In clipa de fata, aproape toti schiorii alpini romani pe care i-am vazut sunt operati de rupturi de ligamente, cu o singura exceptie.”
Cum poate rani prea multa dragoste de sport
„Uneori exista aceasta contradictie intre latura medicala si cea tehnica, pentru ca antrenorul, mai ales daca a investit timp si bani in pregatirea unui sportiv in momentul in care asteapta performanta sa fie blocat de un diagnostic medical. Si poate nu-i convine. Dar daca sportivul este constient si tine la imaginea si viata lui nu poate sari peste parerea medicului”, spune Elisabeta Pufulete, medic cardiolog care a servit 40 de ani interesele medicale ale sportivilor in Institutul de Medicina Sportiva Bucuresti. Tot dansa adauga ca, daca ar trebui puse in balanta agravarea suferintei ori chiar un accident dramatic cu eventuala performanta sportiva, ar trebui sa primeze riscul.
Sursa: JURNALUL NATIONAL
Autor: Ionut Ivan
Foto: Dragos Stoica
