.png)
L-am cunoscut pe Ioan Chirila ca mai toata lumea, citindu-i cartile. Carti pe care le obtineam, in anii 80, cu mari eforturi, dand cate o atentie, ca sa nu spun spaga (!), unei vanzatoare de la o librarie dintr-o intreprindere bucuresteana.
Il citeam cu mare placere fie din ziarul ”Sportul”, fie din carti, asa cum spuneam. Avea verb. Stia sa puna in pagina povesti admirabile. Povestile sportului.
Mai apoi, in 1997, la ProSport, am devenit coleg cu maestrul. In fiecare an, inaintea Turneului pe atunci al celor 5 Natiuni, Ioan Chirila obișnuia să scrie despre rugby. Amtinea de Dumitru ”Bebe” Manoileanu, cel care îi fusese prieten și coleg la ”Sportul”. Si de Bob Deans, neozeelandezul care, pe patul de moarte, inainte de a-si lua ramas bun de la lumea aceasta, a spus: ”Si, totusi, eseul meu cu Tara Galilor a fost valabil!” (*)
Cu modestia specifica marilor ziaristi, nea Vanea obisnuia sa spuna ca nu se pricepe la rugby. Folosea acea formula des uzitata pe atunci: ”nu l-am jucat, deci nu sunt de-al lor”. Cu toate acestea, ca orice om inteligent, cunostea foarte bine principiile transmise de sportul cu balonul oval, valorile promovate de acesta. Si nu ezita sa le propage mai departe, prin randurile sale.
Fara sa fie un ziarist de rugby, nea Vanea a scris randuri memorabile despre acest sport. In cartea ”Viața la puls 200” i-a dedicat un capitol sub titlul ”Un castel în Carpați”.
”Despre rugby poti scrie doar daca esti unul de-al lor”, mi-a spus odata Bebe Manoileanu, cu degajarea lui de totdeauna, derulandu-si filosofic aratatorul, in spirala, mereu mai sus, ca ”prinzatorii” atrasi de mingea aruncata in tusa… Vorba aceea m-a urmarit multa vreme, facandu-ma sa aman mereu aceste pagini despre rugby in care, daca voi reusi sa fiu sincer, nu am sa fac decat sa-mi infatisez un teribil complex de inferioritate fata de un sport pe care il cunosc mai putin decat golful sau cricketul cu toate ca l-am vazut de cel putin zece ori pe Phill Bennet sau JPR, cu toate ca am stat de atatea ori intre Dennis Lallanne si Henri Garcia, la mesele presei, in timp ce acolo, jos, Titi Ionescu se batea ca un leu, refuzand sa creada ca ”gheata” lui Vannier poate marca la nesfarsit. Il cunosc atat de putin chiar daca l-am auzit pe Robert Barran spunand la aceeasi masa a presei: ”Eh, Yon, maintenant vont commencer les choses serieuses!” (n.t. – Acum, Ion, incepe o treaba serioasa) cu cateva minute inaintea inceperii nu stiu carui meci Romania – Franta, cuvinte de tinereasca nerabdare rostite la cateva secunde dupa incheierea ”uverturii” fotbalistice, care, pentru noi, partizanii mingii rotunde, fusese un adevarat derby…
Fara sa fie un ”specialist” in rugby, Ioan Chirila a scris, asadar, despre el. Si a facut-o cu emotie, dovedind ca a fost, de fapt, un prieten, un apropiat al acestui sport.
Iată un text scris despre Tudor George ”Ahoe”, in anii 50
Poet si antrenor
In dupa amiaza aceea zabovisem mai mult pe stadionul Tineretului…
Discul de foc al soarelui se apropia de frontonul Institutului Agronomic, proiectand o blanda lumina violeta pe Arcul de Trumf. Ultimii atleti paraseau pista, in pas domol. Doar gazonul terenului de rugby era muscat de crampoanele juniorilor ”Stiintei”. Inca o sarja pe treisferturi, inca o gramada, inca o tusa… In cele din urma, insa, mingile ovale isi aflara odihna in preajma barelor.
Si, totusi, antrenamentul nu se terminase. Manunchiul de jucatori se stranse in jurul antrenorului: poetul Tudor George.
… Asa a inceput seara de poezie a tinerilor rugbysti. Antrenorul-poet citea ”elevilor” din poemul sau in versuri ”Bob auriu”, aparut la Editura Tineretului.
Lin isi lasa inserarea / Valul peste sat: / Ca o pleoapa-nchisa zarea / S-a innegurat…
Inserarea isi lasa valul si peste stadionul Tineretului… Baietii erau cufundati in lumea basmului… Nimeni nu misca. Dar prologul nu avea decat o suta de versuri…
– Nea Tudore, capitolul sase, cel cu lupta – intervenira cativa. Si poetul-antrenor incepu sa citeasca povestea lui Onut si a Onicai, care l-au invins pe ”vraciul Negru-de-taciune”.
La ultimele versuri, poetul in trening inchise cartea, recitand…
Pe sosea se aprinsera luminile, dar surpriza acestei seri de poezie intre barele de rugby nu era ultima. A urmat impartirea cartilor. Tinerii rugbysti au primit cate un volum cu autograful antrenorului-autor. Bineinteles, tot in versuri: ”Lui Jan Moromete, zis miscari incete” (pentru accelerarea temperamentului), ”si lui Serbanica, cel cu pasa mica” (pentru largirea pasei si a orizontului) si cate si mai cate…
Grupul de jucatori se indreapta spre vestiare. Cei mai volubili sunt Adrian Teodorescu, Marcel Popa și Dumitru Grigorcea, membri ai cenaclului literar ”Ion Paun-Pincio” (tot nea Tudor i-a atras…). De la ei am aflat ca multi dintre juniorii rugbysti cunosteau poemul inca in manuscris. In tabara de rugby de la Leaota au urmarit indeaproape munca de creatie a antrenorului lor.
In cele din urma, am parasit stadionul impreuna cu antrenorul Tudor George.
– Am impresia ca te surprinde dubla mea pasiune!
– Dimpotriva!
– Contemplatia poetica se impaca de minune cu dinamismului sportului. Iar pentru mine, rugby-ul e sportul-sporturilor.
– ?!
– Daca nu ne-am gandi decat la ratiunea colectiva a ”gramezii”, in care fiecare component impune ”telepatic” tuturor celorlalti o situatie tactica.
– Asta spune antrenorul. Dar poetul?
– Ce-as mai putea spune cand o tusa suspendata imi evoca vestite grupuri sculpturale si cand mitologicul Anteu imi intregeste metodica de predare?
– Nu inteleg.
– E foarte simplu. Stii bine ca incepatorilor le e frica sa placheze si sa fie placati. Le-am vorbit insa despre Anteu, cel care prindea forte noi la orice contact cu pamantul, si de-atunci placajele abunda…
… Se-nnoptase de-a binelea. Grupuri de sportivi se indreptau spre Piata Victoriei, leganandu-si sacii de antrenament. Iar Tudor imi vorbea cu aceeasi pasiune despre bucuria de a fi vazut in echipa nationala pe Gherasim, Tibuleac si Wusek, fostii sai elevi, si despre ”Legenda corbului”, primul sau poem…
IOAN CHIRILA
(*) Bob Deans a jucat cinci meciuri-test pentru Noua Zeelanda, intre 1905 și 1908, marcand 25 de puncte. A facut parte din selectionata All Blacks care a participat la ceea ce este cunoscut in istorie drept ”Turneul Originalilor” – a disputat 35 de meciuri in Franta, Anglia, Scotia, Tara Galilor, Irlanda si America de Nord, in 1905 si 1906, castigand 34. Singurul esec s-a produs la Cardiff (0-3). In acel meci cu galezii, Bob Deans a culcat balonul langa linia de but, insa arbitrul scotian John Dallas nu a validat eseul socotind ca neozeelandezul nu intrase in terenul de tinta… Daca el ar fi fost acordat, atunci meciul s-ar fi incheiat la egalitate, 3-3, iar All Blacks si-ar fi pastrat invincibilitatea (nu pierdusera de 27 de partide!). Trei ani dupa aceea, Deans a murit in urma complicatiilor aparute dupa ceea ce astazi este o banala operație de apendicita. Avea doar 24 de ani… Doi nepoti de-ai sai, Bruce si Robbie Deans, au fost de asemenea All Blacks, ultimul fiind antrenorul de acum al Australiei (a fost la Bucuresti, cu Noua Zeelanda A, in 2000).
Marian Burlacu (Adevarul)
