Noiembrie acela a fost altfel…
Da, acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…cel putin pentru rugby.
Amintiri, emotii, sperante…
Ca de fiecare data cand avea loc la Bucuresti, meciul cu Franta polariza atentia intregii comunitati a rugby-ului romanesc.
Ani de-a randul partida cu Franta a constituit singura ocazie care oferea rugby-ului nostru sansa de a progresa cu adevarat; singura unitate de masura care permitea o evaluare reala a nivelului la care se afla, in diferitele etape ale dezvoltarii sale, rugby-ul romanesc.
Interesul era enorm.
Veneau suporteri din toata tara si imi amintesc cluburi scolare din provincie debarcand in Bucuresti pentru a asista la partida cu Franta.
Crancene au fost multe dintre bataliile desfasurate de-a lungul anilor.
Dar acel noiembrie al anului 1980 a fost altfel…
Un stadion arhiplin…un vuiet continuu al bucuriei de a participa la un eveniment special.
O atmosfera absolut fabuloasa alimentata de „curentul” de inalta tensiune al pasiunii rugbystice.
Parea ca toata energia rugby-ului romanesc se canalizase, in acel moment, in „potcoava” Giulestiului.
Amintiri, emotii, sperante…
Toti speram ca ii vom invinge pe francezi.
Speram, dar nimeni nu stia ce avea sa se intample…
In tribune flutura banner-ul cu zimbrul infruntand cocosul galic cu aripile larg desfasurate.
Speram… dar nimeni nu banuia ca ceea ce avea sa urmeze avea sa fie unmoment de gratie…
Da, a fost altfel acea dupa-amiaza de noiembre …
Cu doua saptamani inainte, Franta pierdusein fata Africii de Sud, 15-37, la Pretoria, meciul in care debutase tanarul (22 de ani), pe atunci, Serge Blanco.
Tot la Pretoria debutase si un alt tanar, Jean Paul Wolf (20 de ani), despre care imi amintesc ca era considerat – mai ales datorita gabaritului sau (1,91, 110 Kg), impresionant pentru vremea aceea -ca o mare descoperire si speranta a rugby-ului francez.
La Pretoria, Wolf debutase ca pilier, dar la Bucuresti a jucat in linia a doua, Michel Cremaschi evoluand ca pilier stanga.
Pe Giulesti, insa, tanara speranta a „Cocosilor” s-a evidentiat, in exclusivitate, prin duritatile sale neavand absolut nicio o alta contributie la jocul echipei sale.
Amintiri, emotii, sperante…
Imi amintesc dramatismul intalnirii, ferocitatea luptei, incrancenarea ciocnirilor, brutalitatile si reactiile mai putin ortodoxe ale francezilor care nu puteau accepta o infrangere la zero in fata verilor latini, considerati, totusi, invatacei in ale rugby-ului.
Imi amintesc scanteile ce ieseau din gramezile ordonate si din aglomerari.
Mi-l amintesc pe Gheorghe Dumitru cu pumnii inclestati, gata de o lupta pe care nu o dorea si pe care nu el o provocase.
Mi-l amintesc pe Constantin Dinu iesind dintr-o gramada ordonata cu o rana sangeranda pe obrazul aproape tumefiat.
Mi-l amintesc peDumitru calcat de catre Wolf intr-o aglomerare, lovitura de pedeapsa acordata de arbitrul galez Alun Richards si pe care Ion Constantin a transformat-o de dincolo de centrul terenului.
Mi-l amintesc pe Dinu-Capone stand cu spatele la butul francez, cu mainile in solduri, neavand, parca, taria sa urmareasca transformarea.
Putea, insa, sa se intoarca si sa priveasca linistit plutirea balonului printre bare pentru ca in acea dupa-amiaza de noiembrie totul era altfel…
Doar Ion Constantin era acelasi; iar el, „Penalty King”, nu avea cum sa rateze tocmai atunci in acele clipe triumfatoareal rugby-ului romanesc.
Da, noiembrie acela a fost altfel…
Imi amintesc cursa lui Marian Aldea pe aripa stanga, pasa decisiva catre Pompilie Bors si sprintul „inchiderii” noastre catre eseul care avea sa aduca atata fericire in tribune si dincolo de ele.
Imi amintesc o fotografie a lui Bors din Midi Olympique, care avea – daca nu ma inseala memoria – un subtitlu retoric, scris in cel mai pur stil frantuzesc: Unde l-au gasitacesti diavoli de romani pe Bors?
Multi ani mai tarziu, Mircea Munteanu avea sa imi povesteasca cum, dupa inscrierea eseului, „Tataie” Aldea i-a strigat, fericit: „Vulture, am zburat perfect pe culoar”.
Da „Tataie”, ai zburat perfect pe culoar…
Si toti ceilalti, impreuna cu Marian Aldea, au zburat perfect pe culoarul care i-a conduscatre o victorie memorabila, in acea dupa-amiaza de noiembrie cand totul fusese altfel…
A fost o atmosfera fabuloasa…oamenii primeau, fericiti, darul rugbystilor lor revarsandu-si bucuria – o bucurie de o natura singulara pe care nimic si nimeni altcineva nu le-ar fi putut-o darui – peste cenusiul grijilor de fiecare zi.
Da, noiembrie acela a fost, intr-adevar, altfel…
Eugen Cionga (Toronto)
