.png)
Prima ediție a turneului final de Cupa Mondială de Rugby, desfășurată în anul 1987 în Noua Zeelandă și în Australia, a avut drept principală favorită pe una dintre echipele gazdă, Noua Zeelandă. All Blacks a defilat pur și simplu, scriind o glorioasă pagină de istorie a rugbyului. Echipa care era considerată neoficial drept cea mai bună din lume, a obținut și confirmarea oficială, grație instituției Cupei Mondiale.
Primul meci, uvertura Cupei Mondiale, a însemnat un galop de sănătate pentru trupa pregătită de antrenorul Brian Lochore. Victoria la un scor-fluviu, 70-6 cu Italia, a entuziasmat o națiune întreagă, în care emblema oricărei localități rurale, alături de biserică, o reprezenta terenul de rugby.
Parcursul în grupă al neo-zeelandezilor a fost fără cusur, alte succese venind în întâlnirile cu Fiji, 74-13 și Argentina, 46-15.
Astfel, All Blacks au trecut în fotoliul de lider și la capitolul eficacitate, media punctelor marcate fiind de peste 60 pe meci, în condițiile în care, la vremea respectivă, eseul era recompensat cu patru puncte.
Pe tabloul eliminatoriu, Noua Zeelandă a intrat pe filiera britanică. În sferturi s-a consemnat un succes de justețe, 30-3 împotriva Scoției, după care semifinala disputată în Australia contra Țării Galilor a însemnat un nou succes de anvergură, în fața unui adversar altfel incomod. Scorul final e grăitor, 49-6. Poate pare ciudat că naționala gazdă a jucat semifinala în Australia, dar cealaltă forță a rugbyului de la Antipozi, ca organizatoare minoră a Cupei Mondiale, a primit sarcina de a fi gazdă pentru ambele semifinale.
În ultimul act, Noua Zeelandă s-a impus fără mari emoții cu 29-6 în fața Franței. Coincidență, reeditarea acestei finale s-a petrecut la a doua Cupă Mondială organizată în Noua Zeelandă, în 2011.
Succesul All Blacks nu a putut fi contestat de nimeni, jocul modern, cu implicarea tuturor rugbyștilor și alternanța între compartimente, fiind realmente o încântare. Pe de altă parte, cu un asemenea randament, lotul neo-zeelandez a cules laurii la statisticile individuale. Grant Fox a marcat cele mai multe puncte, 126, în timp ce poziția de cel mai bun marcator de eseuri a fost împărțită de doi coechipieri campioni mondiali, Craig Green și John Kirwan, ambii cu câte șase baloane culcate în terenul advers de țintă.
Noua Zeelandă, ca echipă omogenă și bine structurată, a demonstrat și că are o apărare impenetrabilă. Defensiva campionilor s-a remarcat prin placaje necruțătoare și o organizare ideală, care cu greu a lăsat spațiu de manevră echipelor adverse.
Concluzia este că o altă campioană mondială în 1987 decât Noua Zeelandă nu putea fi imaginată de comunitatea rugbystică.
