.png)
Cunoscut regizor de film, dar si actor si scenarist, SERGIU NICOLAESCU (83 de ani) s-a stins din viata ieri, la Bucuresti. Ca multi alti slujitori ai artei, a fost si un prieten al sportului. A practicat atletismul, boxul, rugby-ul, de ultimul fiind legat sufleteste. Dumnezeu sa te odihneasca in pace, maestre!
L-am intalnit, pentru prima oara, in 1999. La putin timp dupa Cupa Mondiala de rugby. Stiam ca practicase sportul cu balonul oval de la alti rugbysti, unii dintre ei implicati direct in industria filmului de la noi – cascadorii Dumitru Ghiuzelea și Jean Polizache.
Politicos, elegant, regizorul a vorbit atunci despre trecutul sau sportiv. A pomenit de primii pasi facuti pe stadion, la Timisoara, de Mihai Raica, prietenul și colegul sau de la atletism, despre Iolanda Balas si sotul acesteia, Ion Soter, despre fratii Pelegrini, de la care luase lectii de scrima. Ajuns in Bucuresti, a reintalnit cativa cunoscuti care faceau rugby. Si datorita lor a inceput sa-l practice din 1948. La Electrica, Sportul Studentesc si Metalul. ”Perioada respectiva a avut o poezie deosebita. Cei care jucam rugby eram o lume, una destul de speciala. O lume in care m-am simtit foarte bine fiindca era o combinatie intre generatia care jucase inainte de razboi, a lui Ascanio Damian, arhitect renumit, si una noua, Cantuniari, Radu Veluda, de fosti boieri. Era un sport in care fostii boieri au avut loc. Si eu faceam parte din aceeasi categorie de burghezi. Aici ne-au lasat mai multa vreme, in mod ciudat. Era un sport in care clasele sociale deja eliminate din societate aveau urme. Si aceste urme s-au dus pana tarziu, chiar dupa ce au aparut cluburile Steaua si Dinamo. Acesta a fost motivul pentru care nu m-am legitimat la aceste cluburi desi ele m-ar fi luat. Si eu m-as fi dus, conditiile fiind mult mai bune acolo. Nu puteam din cauza dosarului. Cat timp am fost student nu s-a stiut ca fac parte dintr-o familie burgheza, ca tatal meu era arestat. Plecasem din Timisoara. Mi se pierduse urma. Toti imi spuneau pe vremea aceea Florin Marinaru”, și-a amintit atunci cel care a regizat 50 de filme.
Întrebat ce castig a avut de pe urma sportului, regizorul a spus fara sa clipeasca: ”O alta mentalitate. Mi-a dat curaj, dorinta sa inving. Nu am considerat o catastrofa cand am pierdut. Si ingineria, si sportul m-au ajutat extraordinar. In primul rand, am dat ritm filmelor romanesti. Cred ca sunt primul regizor care a adus ritmul in filmul romanesc. Si succesul pe care l-am avut s-a datorat tocmai ritmului care mi-a venit din sport. Sigur, si din temperament. Sportul mi-a cladit caracterul. Erau alte caractere in sport”. Cat despre rugby, Sergiu Nicolaescu a creionat in cateva cuvinte un tablou cunoscut celor apropiati de terenul cu buturi: ”Pe vremea cand jucam rugby, dupa meci, adversari fiind, veneam aici, in Piata Victoriei, la o carciuma care apartinea tatalui lui Ion Popescu-Gopo. La Popescu ii spunea. Acum nu mai exista. E loc viran. Noi veneam pe jos, de la Tineretului, acolo unde ne luptam, as spune ca aproape ne bateam, in fiecare duminica. Inca sub aspectul de dusmanie unul pe altul, veneam cu iubitele noastre in aceasta carciuma. Si acolo uitam totul. In timpul saptamanii, eram cei mai buni prieteni, indiferent de echipa din care faceam parte. Cand venea duminica, iar deveneam dusmani. Tu il opresti pe asta, tu il tii pe ala. Ne omoram, ne luam la pumni, iar apoi ne imprieteneam la un pahar de bere”.
Cu toate ca nu era implicat direct in sport, in rugby, Sergiu Nicolaescu le urmarea cu atentie. Ce lipseste nationalei noastre? ”Placajele si jocul la mana!”, a fost concluzia regizorului, care mai apoi a povestit o alta intamplare din copilarie: ”Sora mea, mai mare decat mine, incerca sa ma sperie stand ascunsa si asteptandu-ma pe la colturi. Eu, in loc sa dau inapoi, ma repezeam sprea ea, inainte. Acesta este testul copiilor pe care ii pregatesti pentru rugby. Cand incerci sa ii sperii ce fac: dau inapoi sau vin spre tine?”.
Regizor al peliculei ”Ringul”, in care l-a avut partener de lupta pe actorul Vasile Boghita, fost boxer, socrul actualului antrenor de rugby Daniel Boldor, Sergiu Nicolaescu recunostea in urma cu 13 ani ca, din lipsa timpului, si-a cam uitat colegii de sport. ”Din pacate, nu am facut pentru sport ceea ce as fi putut cu ajutorul filmului. Sunt convins ca daca as fi facut un film despre rugby as fi atras tineretul spre acest sport”, concluziona cunoscutul om de film.
Marian Burlacu (Libertatea)
”Traind acum (n.r. – 1999) in lumea politica, ma duc la cel care a invins si il felicit, iar toata lumea se uita la mine si-mi zice: ”Ce, esti nebun! Te-ai dus la el sa dai mana cu el?” Zic: ”eu am fost sportiv. Nu uitati treaba asta!” Cand un adversar din lumea politicului invinge, eu ma duc si-l felicit. Spre mirarea oamenilor politici care au alta mentalitate”
”Erau vremuri foarte grele. Ne era foame. Imi aduc aminte ca, iesind de la un antrenament de pe stadionul Tineretului, acolo unde era lumea noastra, m-am dus cu iubita mea, o nemtoaica blonda, Evelinne Bunger, si am cumparat prima paine alba. Am luat unt, ne-am asezat pe o banca, intre Arcul de Triumf si fosta Casa a Scanteii, si l-am mancat pe paine. Asta a fost un eveniment ramas in amintirea mea”
SERGIU NICOLAESCU (1930-2013)
regizor, actor si scenarist roman
