.png)
Incotro se indreapta rugby-ul de astazi?
Iata, asadar, o intrebare retorica care poate atrage, insa, dupa sine, altele.
Se indeparteaza, oare, rugby-ul de matca sa originara? De radacinile sale naturale, de traditia si cultura sa specifica?
Asistam, oare, la o diluare treptata a valorilor fundamentale ale rugby-ului?
Subiectul este interesant si, totodata, complex, meritand, cu prisosinta, o dezbatere serioasa.
Nu am pretentia de a fi acoperit in articolul de fata vastul teritoriu ocupat de aceasta tema si, fara a ma lansa intr-o analiza exhaustiva, imi ingadui doar sa abordez cateva aspecte care se numara – cred eu – printre cele care merita atentia cititorilor.
Gabaritul fizic
Gabaritul fizic!
S-ar putea sa exagerez, dar impresia mea este ca, astazi, suntem martorii unei veritabile obsesii in aceasta privinta.
Pregatirea fizica a constituit, intotdeauna, un factor de baza al jocului de rugby, ceea ce a fost absolut normal. Si este, in continuare.
Nu incape discutie ca, intr-un sport de lupta, de contact, cum este rugby-ul, pregatirea fizica reprezinta un reper fundamental.
Dar, niciodata, atentia acordata acestui aspect nu a atins dimensiunile exacerbate de astazi.
Se pare ca sala de forta a devenit centrul de greutate ( si de gravitatie) al fiecarei echipe de rugby, locul de unde trebuie sa porneasca, in mod obligatoriu, drumul unui tanar dornic sa cucereasca Planeta Ovala.
Astazi, sala de forta s-a transformat intr-un templu al rugby-ului in care se sculpteaza musculaturi impresionante.
Gabaritul a devenit o cerinta fundamentala, capatand un loc din ce in ce mai important printre criteriile de valoare ale rugby-ului profesionist.
Centriide astazi sunt mai puternici decat pilierii de ieri. La fel si aripile de treisferturi.
Urmarind transformarea fizica a liniilor de treisferturi nu se poate sa nu te intrebi:
Ce se intampla cu vechiul adagiu care, incepand de la nasterea rugby-ului, in secolul XIX, si pana la sfarsitul secolului XX, a sintetizat esenta spiritului rugby-ului: „Rugby is a sport for all shapes and sizes!”
Mai este, oare, valabil?
Cand kilogramele si centrimetrii devin, impreuna,unul dintre cele mai importante criterii pentru selectionarea unei aripi de treisferturi sau a unui centru, atunci adagiu-ul de mai sus pare o notiune desueta, depasita si inutila.
Ne minunam, din ce in ce mai des, in fata ispravilor treisferturilor cu alura de inaintasi.
Asistam la faze a caror spectaculozitate este creata, de multe ori, tocmai de discrepanta raportului dintre kilograme si metri/secunda; dintre masa si viteza.
Care sunt, insa, efectele concentrarii atentiei asupra kilogramelor si centimetrilor?
Ne gandim,oare, in timp ce ne entuziasmam urmarind sprinturile fulminante, in forta, ale acestor centri/aripi-colosi, cati dintre copiii, care par firavi in comparatie cu criteriile de greutate si inaltime ale cautatorilor de talente, vor fi ignorati de catre acestia?
Si vor fi ignorati chiar daca in ei zace un posibil Jean Gachassin (cei mai in varsta isi vor aminti, desigur, de aripa Frantei din anii ’60), un Grant Batty, formidabila aripa All Black, un Christophe Dominici sau Shane Williams.
Care ar putea fi efectele suprematiei unor asemenea criterii de selectie?
Unul dintre ele s-ar putea sa fie urmatorul:
Rasa „micilor vrajitori” de altadata va dispare, incet-incet – si odata cu ea si eleganta„pasilor de dans” ai schimbarilor de picior – deoarece acesti copii,care nu se mai potrivesc in „matrita” selectionerilor,nu vor mai avea, practic, nicio sansa sa patrunda si sa urce in rugby-ul de performanta.
Exista, desigur, si exceptii, dar prea putine; mult prea putine.
Este, oare, atat de necesar ca, in rugby-ul de astazi, kilogramele si centimetrii sa constituie criteriul predominant, exclusivist, care sa anuleze sansa cultivarii finetii, delicatetii, elegantei, si tehnicii celor cu gabarite mai putin impresionante?
„Impact player”
Iata o notiune noua care a aparut odata cu instaurarea profesionismului.
Opt jucatori se afla, acum, pe banca de rezerve, doi fiind, in mod obligatoriu, pilieri.
Prin urmare, 8 (opt) jucatori pot fi inlocuiti de-a lungul unui meci!
Inclestarile crancene si extraordinara presiune fizica la care sunt supusi jucatorii in timpul unui meci, au facut ca schimbarile de jucatori sa devina necesare.
Intensitatea contactului fizic a atins proportii absolut herculane.
Ciocnirile directe s-au transformat in izbituri feroce, intensitatea, ritmul, tempo-ul s-au amplificat intr-o asemenea masura incat schimbarile de jucatori au devenit o tactica necesara si o rutina cunoscuta a oricarui meci, acceptata de toata lumea.
In majoritatea covarsitoare a cazurilor, intreaga linie intai este schimbata prin minutul 60, iar pana la sfarsitul meciului toate rezervele au intrat pe teren.
Pe nesimtite, rugby-ul in 15 s-a transformat in rugby in 23!
Si tot aproape pe nesimtite, a aparut o noua categorie de jucatori: „impact player”.
Simplificand, un „impact player” este un jucator care este pregatit sa joace, nu 80 de minute, ci doar 20-25 de minute pe meci.
Iata cum structura si ierarhia interna a unei echipe se schimba – pana la un anumit punct – deoarece exista jucatori care sunt pregatiti – fizic si mental – sa joace 60-65 de minute si jucatori pregatiti sa joace 20-25 de minute.
Evident, sunt si exceptii,dar arareori se intampla ca un pilier sau un taloneur sa joace din primul si pana in ultimul minut al unui meci.
Nu sunt antrenor, dar banuiesc ca si metodele de antrenament s-ar putea sa difere in functie de categoria de jucatori (60-65 de minute vs. 20-25 minute).Presupun ca exista diferente in pregatirea unui jucator care va juca 60 de minute si pregatirea unui jucator care va juca doar 20 de minute.
Obsesia defensivei
O a doua obsesie a rugby-ului de astazi pare a fi defensiva.
Stiu, o sa mi se aminteasca un aforismal sportului profesionist – derivat, daca nu ma insel – din fotbalul american: „ offense wins games, defense wins championships″ (″ofensiva castiga meciuri, defensiva castiga campionate”).
Sigur, in orice sport aspectul defensiv este important si rugby-ul nu face exceptie de la aceasta regula.
In rugby-ul de astazi, insa, defensiva sufoca, realmente, ofensiva, devenind, probabil, alaturi de ″breakdown″, cel mai important aspect al pregatirii tactice a unei echipe.
Din acest punct de vedere, se poate spune ca rugby-ul in XV a suferit influenta covarsitoare a rugby-ului in XIII.
Observati in fiecare meci de rugby in XV cat de asemanator este aliniamentul defensiv -compact, strans ca burduful unui acordeon – cu cel din rugby-ul in XIII.
Purtatorul balonului este placat, de obicei, de doi-trei adversari.
Pentru cateva clipe – pana se ajunge la momentul gramezii ordonate sau al tusei, de exemplu – nu se distinge nicio diferenta.
In acelasi timp, asemanarea cu rugby-ul in XIII se extinde si asupra tacticii ofensive.
Centrii nu mai incearca, decat foarte rar, sa evite contactul direct si nici nu mai cauta sa isi depaseasca adversarii printr-o eleganta schimbare de picior.
Ei cauta sa izbeasca ca un „berbec de asalt” in adversarii directi cautand sa „sparga” zidul apararii.
Ecoul izbiturilor din teren se aud prin microfoanele de fond si odata cu el murmurul si exclamatiile admirative ale spectatorilor si ale crainicilor din cabinele de transmisie.
Nu trebuie sa traim din amintiri, orice sport evolueaza, este un parcurs normal si sta in firea lucrurilor sa fie asa.
Nu contest normalitatea si necesitatea evolutiei.
Cand vorbim de evolutie, insa, trebuie determinata si definita, in mod limpede,directia (potrivita sau nu?) in care se indreapta procesul respectiv.
Este, oare, combinatia intre stilul defensiv si ferocitatea izbiturilor ″berbecilor de asalt″, ambele importate din rugby-ul in XIII, cea mai potrivita cale a evolutiei rugby-ului in XV?
Introducerile in gramada
Un alt aspect care constituie, in opinia mea, o problema importantatratata, insa, cu o surprinzatoare ingaduinta este introducerea balonului in gramada.
Nu cred ca exagerez daca afirm ca, in majoritatea cazurilor, balonul nu este introdus in mijlocul culoarului gramezii, ci, direct in picioarele taloneur-ului sau chiar in linia a doua.
Astazi, aceasta practica a devenit o obisnuinta fiind ignorata aproape complet de arbitrii care lasa faza sa continue. Parca ar exista un soi de acceptare tacita – intre mijlocasul la gramada si arbitru – in privinta acestei modalitati (incorecte!) de introducere a balonului in gramada ordonata.
Unele introduceri sunt la limita regulamentului, altele, insa, depasesc cu mult aceasta limita.
In acelasi timp, observ ca o tusa „stramba” nu este acceptata cu aceeasi ingaduinta.
Se mai intampla sa vedem arbitrii fluierand in faza unei tuse „strambe”, dar nu si pentru o introducere a balonului in linia a doua!
Care este diferenta intre cele doua actiuni neregulamentare? De ce sunt tratate in mod diferit?
De ce ar merita introducerea balonului direct in linia a doua mai multa ingaduinta decat o repunere „stramba” in margine?
In mod limpede, ambele reprezinta actiuni neregulamentare si, drept urmare,ar trebui penalizate in egala masura.
In adevaratul spirit al rugby-ului, repunerea in tusa si introducerea in gramada reprezinta o sansa egala acordata celor doua echipe de a castiga balonul.
Prin urmare, ingaduinta aratata in cazul introducerii neregulamentare a balonului face ca unul dintre atributele deosebite ale spiritului rugby-ului – sansa egala acordata fiecarei echipe – sa para a fi ignorata cu buna stiinta!
„Stephen, you are off feet!”
Aparitia profesionismului nu a avutun impact semnificativ doar asupra jucatorilor si a jocului in sine, ci si asupra manierei de arbitraj.
Ma refer, in mod special, la rolul tot mai pregnant al arbitrului in dialogul cu jucatorii.
In meciurile de astazi poti auzi, in mod curent, indicatiile arbitrului. Si nu ma gandesc doar atunci cand anunta „maul” sau „ruck”.Ci, mai ales, la indemnurile, atentionarile si indicatiile directe adresate jucatorilor: „stai pe loc” , „balonul este in joc”,„te retragi” „ramai pe loc”, „ramai acolo” etc .
Intr-unul din meciurile disputate in cadrul turneului „Four Nations” – daca nu ma insel era meciul Australia-Noua Zeelanda, de la Sydney, in 2015 –l-am auzit pe arbitrul intalnirii strigand catre Stephen Moore, taloneur-ul australian, angrenat intr-o gramada spontana – „Stephen, you are off feet”!
Inteleg dorinta de a incuraja cursivitatea meciului, dar mi se pare ca ideea de „good communicator” al unui arbitru este dusa, uneori, prea departe.
Ceea ce mi s-a parut putin bizar in faza relatata mai sus, a fost faptul ca indicatia arbitrului a sunat mai mult ca o prevenire a jucatorului sa nu comita o infractiune decat ca un indemn pentru cursivitatea meciului.
Da, s-ar putea sa exagerez, dar imi ingadui sa fortez comparatia si sa asemuiesc situatia in care arbitrii atrag atentia jucatorilor (ca de pilda „Stephen, you are off feet”) cu un examen in care profesorul s-ar uita peste umarul studentului indicandu-i ce ecuatie sa foloseasca sau prevenindu-l ce formulasa nu foloseasca.
Sigur, cei care sustin rolul arbitrului de „good communicator” pot raspunde: daca arbitrul nu ar interveni in acest mod, jocul ar fi foarte fragmentat, spectatorii s-ar plictisi iar numarul celor care vin, in mod regulat, la stadion ar scadea vertiginos.
Este, desigur, un punct de vedere.
Personal, am rezerve in privinta acestui mod de a privi rolul arbitrului intr-un meci de rugby.
Poate ca meciurile ar suferi, pentru o vreme, din punct de vedere al continuitatii, dar, in cele din urma, jucatorii, fiind penalizati, vor invata singuri ce trebuie sa faca pentru a nu mai repeta greselile si a respecta regulamentrul.
Nu este, oare, datoria jucatorilor sa cunoasca regulamentul si sa il respecte fara ajutorul „vocal” al arbitrului?
Ca si arbitrul, si jucatorii trebuie sa vina la fiecare meci cu lectia bine invatata de acasa.
Nu cred ca a-i lasa pe jucatori sa invete din propriile lor greseli, incasand penalitatile pe care le merita, va alunga spectatorii din tribune.
Si nici nu cred ca nivelul meciurilor va scadea si el in cazul in care arbitrii vor inceta continua comunicare cu jucatorii.
Repet, nu trebuie sa traim in trecut, darmai bine de un secol s-a jucat rugby fara acest gen de „asistenta” a arbitrilor si nu se poate spune ca nivelul jocului a suferit din cauza lipsei de comunicare arbitru-jucatori.
Istoria rugby-ului sta marturie ca s-au disputat multe meciuri spectaculoase in perioada in care arbitrul „dialoga” cu jucatorii doar prin intermediul fluierului.
Prin urmare, nu cred ca a-i lasa pe jucatori sa invete din propriile lor greseli ar dauna, in vreun fel, rugby-ului. Dimpotriva.
In acest context, mi s-ar parea interesanta parerea arbitrilor nostri asupra acestui subiect.
Terminologia rugbystica
Odata cu maniera de arbitraj, cu tactica si stilul de joc, s-a schimbat si terminologia rugbystica.
Statisticile meciurilor arata cati metri a parcurs un jucator cu balonul in mana. Un obicei copiat din fotbalul american ale carui statistici inregistreaza, de exemplu, cati „yards” a parcurs un „running back”.
Alteori, auzim comparatii de genul: mijlocasul la deschidere este „quarter-back”-ul din fotbalul american.
Placajul nu mai este, intotdeauna, „tackle”, devenind „hit”; termen, de asemenea, folosit in fotbalul american.
Placajele periculoase, cu umarul, s-au inmultit iar cartonasele galbene, de asemenea.
In mod paradoxal, in timp ce rugby-ul priveste din ce in ce mai insistent catre fotbalul american, acesta se inspira din tehnica de placaj a rugby-ului.
Ceea ce m-a frapat urmarind meciurile de fotbal american este lipsa aproape totala a tehnicii de placaj, asa cum o intelegem in rugby..
In meciurile din National Football League, veti observa cu usurinta ca placajele sunt de fapt „hit”-uri cu umarul (sau uneori, cu casca, ceea ce este neregulamentar) fara a folosi bratele, sau pur si simplu blocari ale adversarului si rasturnarea lui la sol.
Paradoxul pomenit mai sus se refera la experimentul lui Peter Caroll, antrenorul echipei Seattle Seahawks,campioana NFL din 2014, cel care,in urma cu cativa ani, s-a inspirat din rugbypentru a incerca sa imbunatateasca tehnica de placaj a jucatorilor sai prin placarea, cu bratele, in jurul coapselor si a gleznelor.
Iata, asadar, ca si rugby-ul, la randul sau, poate influenta alte sporturi.
Sunt de acord ca, prin introducerea profesionismului, rugby-ul s-a schimbat inscriindu-se, incepand cu anul 1995, pe o orbita diferita decat cea de pana atunci.
Sunt de acord ca rugby-ul a trebuit sa adopte legile economice care guverneaza conducerea unui„business”.
Ceea ce vreau sa subliniez este ideea ca, in pofida acestor schimbari, rugby-ul trebuie sa isi pastreze, totusi, matca.
Impresia mea este ca rugby-ul, in evolutia sa declansata din momentul instaurarii profesionismului, a glisat intre decizii extreme, fie ca este vorba de gabarit fizic sau defensiva.
Se indreapta, oare, rugby-ul, din ce in ce mai mult, catre o „incrucisare” intre rugby-ul in XIII si fotbalul american?
Este, oare, aceasta „incrucisare”, fortata sau naturala?
Traditia, cultura, valorile si identitatea sunt cele mai pretioase ornamente agatate in Pomul de Craciun al rugby-ului.
Fara ele, Pomul de Craciun ar fi mai sarac. Si rugby-ul, de asemenea.
Eugen Cionga (Toronto)
FOTO: FOX SPORTS
