.png)
Irlanda-Franta 19-9 (7-6)
Dupa infrangarea -oarecum nedreapta – suferita in fata Angliei, la Twickenham, iata inca un „rendez-vous” ratat de echipa Frantei.
De aceasta data, pe Aviva Stadium, la Dublin.
Daca in intalnirea cu Anglia, francezii meritau sa castige, nu acelasi lucru se poate spune despre meciul de la Dublin.
Sperantele care inflorisera in tabara franceza dupa evolutia buna de la Londra s-au ofilit, cu repeziciune, pe gazonul stadionului din Dublin.
Irlanda a fost echipa mai buna si nu exista nici cel mai mic dubiu ca Rory Best si colegii sai au meritat, din plin, victoria.
Franta a jucat bine doar primele 20 de minute ale partidei dupa care, pentru lungi perioade de timp – cu foarte mici exceptii – s-a aparat.
Cateodata, in sport, apararea este factorul crucial care poate decide soarta unei partide.
Nu a fost, insa, cazul Frantei in acest meci. „Cocosii” s-au aparat – uneori chiar eroic – dar nu a fost indeajuns pentru a castiga. Pentru ca ceea ce le-a lipsit, in foarte mare masura, a fost energia ofensiva si forta de penetrare a „perdelelor” apararii irlandeze.
In mod traditional, francezii au fost, intotdeauna, exponentii unui stil de joc ofensiv, expansiv, inspirat, incisiv, gratie caruia reuseau sa strapunga apararile adverse.
Meciul de pe Twickenham a etalat sperante si intentii promitatoare in aceasta privinta; sperante si promisiuni care, din pacate, nu au fost confirmate pe Aviva Stadium.
Continuand ideea de mai sus, o prima explicatie a infrangerii de la Dublin o constituie tocmai neputinta de a strapunge linia defensiva irlandeza.
Oaspetii au reusit sa depaseasca, in mod decisiv,apararea gazdelor doar o singura data, in minutul 18, atunci cand Remy Lamerat a crezut ca marcase primul eseu al meciului; eseu care avea sa fie refuzat pentru un aproape imperceptibil „inainte” comis de Gael Fickou in faza premergatoare patrunderii lui Lamerat in terenul de tinta.
Nu putem stii daca eseul lui Lamerat ar fi schimbat cursul ulterior al partidei.
Cert este ca dupa aceasta faza, irlandezii au preluat controlul si nu l-au mai cedat pana la sfarsitul meciului.
A doua explicatie a esecului francezilor o constituie superioritatea perechii de mijlocasi Conor Murray- Jonathan Sexton care s-a impus, in mod clar, in fata perechii Baptiste Serin-Camille Lopez.
Superioritatea etalata de cei doi mijlocasi irlandezi s-a reflectat, in special, in jocul de picior care s-a dovedit foarte eficace.
Din punct de vedere tactic, Murray, in special, si Sexton au exercitat un control absolut prin precizia loviturilor de picior care au impins, in mod constant, jocul in terenul oaspetilor.
In afara celor 20 de minute ale primei reprize, fazele ofensive ale francezilor au fost rare:
In minutul 58, dupa o perioada de intensa dominare a Irlandei in „22”-ul oaspetilor, Louis Picamoles a reusit sa recupereaze balonul ingaduindu-i lui Scott Spedding sa lanseze un contraatac periculos care, fara suportul liniei a treia, a ramas fara rezultat.
Intre minutele 63-66, ei au realizat o suita frumoasa de pase ramasa si ea, insa,fara rezultat.
Doua-trei asemenea faze intr-un meci care se desfasoara in cadrul unei competitii de anvergura Turneului reprezinta o contributie ofensiva minora, insuficienta pentru a castiga.
In plus, francezii au comis prea multe erori tehnice care le-au stopat ritmul ofensiv.
Scott Spedding a fost vulnerabil la loviturile de picior inalte, comitand „inainte”, in timp ce Bernard Le Roux a fost, probabil, cel mai slab jucator al echipei sale.
In timp ce irlandezii au avansat mereu, francezii au fost fortati sa se apere; s-au aparat bine – dovada este ca au primit un singur eseu – dar energia si capacitatea ofensiva s-au topit, treptat, in acest intens efort defensiv.
Adevarat, Murray si Sexton au iesit in evidenta prin jocul de picior- o componenta importantaa tacticii de joc – dar Rory Best si coechipierii sai au castigat gratie superioritatii colective demonstrate in jocul de ansamblu.
In fata unei adversare considerata a fi mai puternica, gramada condusa de Rory Best a „tinut” in fazele fixe, ceea ce i-a oferit lui Conor Murray o stabila platforma de atac.
Surpriza foarte placuta a meciului a constituit-o, dupa parerea mea, perechea de centri Robbie Henshaw- Gary Ringrose.
Incisivitatea si varietatea sarjelor ofensive combinata cu schimbarea rapida a directiilor de atac, au facut ca cei doi centri sa constituie un pericol continuu pentru apararea franceza.
Linia a treia O’Brien- Heaslip-CJ Stander s-a impus atat in joc deschis, cat si in jocul la sol, dominandu-si adversara directa din randul careia, doar Louis Picamoles le-a putut tine piept.
La ora actuala, Louis Picamoles este, probabil, unul dintre cei mai buni jucatori din lume pe postul de „inchidere”. Franta, insa, nu are nevoie doar de individualitati, ci de coeziune colectiva.
Meciurile de anul trecut, cu Australia si Noua Zeelanda, au dovedit ca Franta poseda – prin jucatorii sai – capacitatea de a reveni in varful ierarhiei mondiale.
Francezii nu trebuie, insa, sa copieze stilul anglo-saxon pentru a reusi acest come-back asteptat de cam multe vreme. Daca trebuie sa copieze ceva, atunci ei are trebui sa copieze stilul clasic frantuzesc.
Irlanda a castigat destul de greu acest meci cu Franta si isi pastreaza sperantele pentru un eventual succes in Turneu, avand de infruntat in meciul urmator, Tara Galilor si apoi, Anglia.
Sansele lor depind de felul in care vor juca urmatoarele doua partide, dar si de jocul rezultatelor.
Foto: skysports.com
Eugen Cionga (Toronto)
