Succesul înregistrat din toate punctele de vedere, după organizarea Cupei Mondiale de rugby din anul 1987, impunea continuarea acestui proiect. Forul mondial de rugby, IRB, a decis să aplice principiul rotației, astfel că, automat, a doua ediție a Cupei Mondiale a revenit emisferei nordice. Numai că niciuna din națiunile majore din această parte de lume nu a dorit să se implice de una singură, într-un proiect cotat la asemenea anvergură.
După mai multe discuții, s-a decis ca întregul continent european să fie parte a organizării celui de-al doilea turneu final mondial, desfășurat în anul 1991. Interesul pentru un astfel de eveniment creștea vertiginos, astfel că toate cele cinci națiuni rugbystice principale din Nord și-au unit forțele pentru a da un răspuns pe măsură, organizării excepționale din urmă cu patru ani, când Noua Zeelandă și Australia își conjugaseră forțele.
Națiunile britanice, alături de Franța, și-au coroborat cunoștințele și eforturile, alcătuind un comitet de organizare extins. Rămâne încă o premieră greu de egalat, faptul că un turneu final al Cupei Mondiale a fost organizat în șase țări. Acestea au fost Anglia, Scoția, Țara Galilor, Irlanda, Irlanda de Nord și, peste Canalul Mânecii, Franța.
Stadioanele care au găzduit meciuri au fost: Twickenham, Gloucester, Otley și Leicester din Anglia, Murrayfield din Scoția, Arms Park, Llanelli, Pontypool și Pontyprid din Țara Galilor, Landsdowne Road Dublin din Irlanda, Ravenhill Belfast din Irlanda de Nord, Parc des Prince, Agen, Brive, Grenoble și Bayonne din Franța.
În total 16 arene, cea mai mare fiind catedrala ovală de la Twickenham, din Londra, unde, fără alte propuneri contrare, s-a stabilit să aibă loc finala Cupei Mondiale din 1991.
