Una dintre particularitățile Cupei Mondiale de Rugby o reprezintă primul meci al turneului final, care este arbitrat, întotdeauna, cu același fluier, indiferent de numele cavalerului delegat să oficieze.
Acest accesoriu specific arbitrilor a aparținut lui Gil Evans și a fost folosit la meciul test din 1905, când Noua Zeelandă s-a impus cu 15-0 într-un meci test împotriva Angliei. După ce s-a retras din activitate, Evans i-a înmânat ștafeta lui Albert E. Freethy, care a oficiat, printre altele, ultimul meci la un turneu olimpic, SUA – Franța 17-13, pe Stadionul Colombes din Paris. Dotat cu acest fluier, Freethy avea să fie primul arbitru care dicta o eliminare, la meciul din 1925, dintre Noua Zeelandă și Anglia, vinovat fiind Cyrill Brownlie.
Din 16 aprilie 1969, fluierul a fost depus la New Zealand Rugby Museum din Palmerston North, fiind reactivat în 1987, când a fost folosit la primul meci din istoria Cupei Mondiale. De atunci, s-a luat decizia ca fiecare meci de deschidere să se dispute în prezența prețiosului fluier, care are peste 100 de ani vechime.
Pe marginea acestui subiect, fostul arbitru internațional, Emil Pîrțoc, ne-a spus următoarele: ” Este vorba despre tradiţia pe care marele rugby nu o trădează, mai precis decizia ca fluierul de start al primei partide să fie unul cu o istorie aparte, fiind vorba de un fluier cu o vechime de peste 100 de ani. În istoria recentă, spre exemplu pe 7 septembrie 2007, la jocul de debut al Cupei Mondiale, la meciul Franţa-Argentina, englezul Tony Spredbury a folosit acest fluier încărcat de semnificaţii, acelaşi fluier fiind utilizat la debutul din 2011 la meciul Noua Zeelandă şi Tonga. Sigur că acest amănunt atât de important scoate în evidenţă semnificaţia pe care marele rugby o acordă fluierului, dar mai ales fluieraşilor, fără de care nici o competiţie nu poate sa înceapă. Atâta timp cât istoria unui sport este respectată precum face IRB-ul cu această minunată disciplină, viitorul va suna promiţător. În permanenţă va exista o preocupare pentru toţi factorii care concură la eficacitatea şi performanţa sportivă, umană şi mai ales educativă, pe care rugbyul în întregul său o conferă. Poate, pentru că speranţa moare ultima, din istoria rugbyului mondial o să învăţăm cu toţii, mari şi mici, buni şi răi, activi şi inactivi, dar deopotrivă iubitori ai rugbyului, al acelui rugby jucat de gentlemeni, acel rugby care creează caractere. Sper ca umbra lui William Webb Ellis să ne ocrotească de răul cotidian, să ne facă să gandim pozitiv şi, cel mai important, să învăţăm să câştigăm, chiar şi atunci când pierdem.”
