Asadar, iata echipa noastra gata de drum pentru campania anului 2016.
Mai mult decat atat, insa, debutul in actuala editie a turneului Rugby Europe Championship are, dupa parerea mea, o dubla semnificatie:
In primul rand, incepe un nou ciclu de pregatire, formare, dezvoltare si consolidare aNationalei in vederea calificarii si participarii la Cupa Mondiala din 2019.
In al doilea rand, modul in care acest proces se va desfasura in urmatorii ani va oglindi imaginea reala a progresului rugby-ului romanesc.
Rugby-ul nostru trebuie sa profite la maximum de evolutia de la Cupa Mondiala.
Domnul Howells a facut, recent, o declaratie foarte interesanta: „Cred ca 75% din actualul lot este capabil sa participe la urmatoarea Cupa Mondiala”.
Cand o asemenea declaratie vine din partea unui antrenor cu experienta domnului Howells, atunci exista motive intemeiate sa speram in progresul Nationalei, in particular, si al rugby-ului nostru, in general.
Inainte de toate, aceasta afirmatie tinde sa sublinieze un aspect important in viata si evolutia unei echipe nationale: existenta unei fundatii pe care se poate construi, in continuare, edificiul unei echipe solide.
De altfel, comportarea „Stejarilor” la Cupa Mondiala din Anglia a confirmat atat efortul intens al antrenorilor, jucatorilor si al Federatiei in pregatirea Nationalei, cat si legitimitatea sperantelor legate de capacitatea unei evolutii ascendente in viitor.
Desigur, declaratia antrenorului galez nu inseamna nici pe departe „un cec in alb”, iar cei inclusi in procentul de 75% nu vor fi titularii indiscutabili de peste patru ani.
Intentiile bune trebuie sustinute de fapte pe masura.
Jucatorii stiu foarte bine ca evolutia satisfacatoare de la Cupa Mondiala de anul trecut nu este o garantie a titularizarii. Dupa cum stiu la fel de bine ca eitrebuie sa se ridice la inaltimea asteptarilorsi exigentelor crescande ale antrenorilor lor.Pentru ca, ceea ce a fost considerat satisfacator in 2014, nu va fi – cu siguranta – suficient in 2019.
Progresul este necesar, iar cele 75 de procente nu trebuie sa genereze in niciun moment o atmosfera de automultumire in sanul institutiei care este echipa nationala.
Meritele trebuieapreciate si laudate – cum au si fost, de altfel, la momentul potrivit.
In acelasi timp, insa, trebuie sa recunoastem casunt inca multe lucruri de facut si de imbunatatit, asadupa cum s-a vazut la intalnirea la nivel inalt din Marea Britanie,
Prin urmare,cele 75 de procente mentionate de domnul Howells si cele 25 de procente ramase prezinta provocari si dificultati de natura diferita.
Pe de o parte, grupul „celor 75%” trebuie sa progreseze in mod continuu si sa dovedeasca ca marea competitie de anul trecut nu a insemnat atingerea unui plafon si a unei limite a progresului; ci, a reprezentat doar un reper intermediar pe curba ascendenta a performantei sportive.
Pe de alta parte, cele 25 de procente reprezinta, inca, o ecuatie cu destul de multe necunoscute.
Si pomenind de cele 25 de procente, imi ingadui sa il citez, din nou, pe domnul Howells care a mentionat in aceeasi declaratie: „Trebuie sa dezvoltam in Romania modul de luarea a deciziilor la 9,10 si 15”.
Antrenorul Nationalei a pus degetul pe rana; o rana adanca a rugby-ului romanesc.
Mijlocasul la gramada! Mijlocasul la deschidere! Fundasul!
Antrenorii cunosc cel mai bine care sunt nevoile echipei si posturile identificate au reprezentat si reprezinta, de multa vreme,punctele vulnerabile ale rugby-ului nostru.
Nu trebuie sa ne intoarcem cu prea multi ani in urma pentru a constata problemele ridicate de posturile respective.
Si daca ne gandim doar la Numarul 10, este de ajuns sa rememoram ultimele doua editii ale Cupei Mondiale; fara a minimaliza in niciun fel efortul jucatorilor prezenti la cele doua turnee, impresia mea a fost ca echipa nationala a evoluat, practic, fara „uvertura”.
La turneul de anul trecut, „Stejarii” au suferit profund la nivelul Numarului 10, absenta din joc a „uverturii” influentanddrastic jocul mijlocasului la gramada si, implicit, al intregii linii de treisferturi.
De aceea, cred ca prioritatea absoluta a perioadei care urmeaza este formarea unei perechi de mijlocasi de nivel international.
Este de prisos sa staruim asupra importantei si rolului fundamental al perechii de mijlocasi si, in special, al „uverturii”.
Mijlocasul la deschidere nu este doar un distribuitor de pase intre gramada si linia de treisferturi.
Viziunea, puterea de decizie si acuratetea executiilor (joc de picior, pase, sarje ofensive) „uverturii” determina, in mare masura, eficienta tactica, conferind „Numarului 10” o influenta covarsitoare asupra evolutiei intregii echipe.
Dupa cum se cunoaste foarte bine, alcatuirea unei perechi de mijlocasi de nivel international a constituit o problema cronica pentru Nationala.
O asemenea problema nu se poate rezolva peste noapte si de aceea este absolut imperativ ca procesul de cautare a jucatorilor potriviti si de selectare a optiunilor pentru testarea perechii de mijlocasi sa inceapa inca de pe acum pentru ca povestea din 2011 si 2014 sa nu se mai repete.
Aceasta mi se pare a fi o provocare de anvergura si un pariu pe care antrenorii nostri nu isi pot permite sa il piarda.
Angajarea scotianului Rob Moffat ca antrenor al liniei de treisferturi arata importanta acordata de Lynn Howells acestui compartiment.
Prin traditie, scotienii sunt recunoscuti pentru stilul deschis al treisferturilor si, din acest punct de vedere, sosirea domnului Moffat este datatoare de sperante si trebuie salutata.
La Cupa Mondiala de anul trecut, linia de treisferturi a dovedit ca a atins un anumit nivel valoric.
Prin aducerea unui nou antrenor banuiesc ca intentia este aceea de a grabi depasirea nivelului atins in 2014 si de a continua dezvoltarea si imbogatirea tehnico-tactica a treisferturilor.
Ceea ce este foarte bine.
Daca perechea de mijlocasi reprezinta o prioritate clara, aceasta nu inseamna ca este singura preocupare a staff-ului tehnic.
Gramada a constituit punctul forte al „Stejarilor” si va trebui sa mentina acelasi statut si in viitor.
Cum, insa, unii dintre titularii de anul trecut nu vor mai fi disponibili pentru urmatoarea campanie, este de asteptat ca gramada noastra sa treaca printr-o perioada de tranzitie.
In aceasta privinta, atentia antrenorilor va fi focalizata, probabil, asupra formarii unei noi generati de pilieri si de jucatori de linia a treia (fara a neglija, desigur, linia a doua).
Un alt aspect interesant de urmarit va fi politica antrenorilor fata de folosirea jucatorilor straini care devin eligibili pentru a fi selectionati in Nationala.
In aceasta privinta, experienta ultimilor ani s-a dovedit a fi utila si benefica atat pentru „Stejari” cat si pentru echipele de club.
La Cupa Mondiala, Otar Turashvili, Johan van Heerden si Paula Kinikinilau au fost jucatori de baza avand evolutii foarte bune.
Turashvili si van Heerden au avut o contributie majora la succesul jocului gramezii, in timp ce Kinikinilau a iesit in evidenta prin tehnica, instinct si calitati naturale.
Impresia mea este ca avandu-l pe Paula Kinikinilau in teren, linia de treisferturi a capatat curaj, siguranta si incredere in fortele proprii, ingrediente care ii lipseau inainte.
Prin urmare, „Stejarii” si rugby-ul romanesc au nevoie de talentul si cultura rugbystica a jucatorilor din Emisfera sudica.
In special, jucatorii de treisferturi pot imbogati rugby-ul nostru exercitand o influenta puternica nu doar la Nationala ci, mai ales, la cluburile pentru care joaca in mod regulat; influenta care poate radia de la echipele de seniori la cele de juniori si copii.
Dar acesta este un subiect mult mai complex care merita o discutie separata.
Asadar, actuala editie a turneului Rugby Europe Championship trebuie sa fie startul unei perioade de incercarea unui val de tineri jucatori in vedera testarii calitatilor fizice si tehnice si evaluariivalorii individuale in meciuri de nivel international.
Evident, coeziunea echipei va avea de suferit din aceasta cauza, iar rezultatele s-ar putea sa nu fie pe masura asteptarilor.
Facand aceasta afirmatie nu caut sa gasesc scuze pentru eventuale viitoare infrangeri.
Trebuie sa fim realisti si sa intelegem ca de modul in care se va desfasura acest proces de tranzitie in ceea ce priveste formarea tinerilor jucatori vor depinde progresul si succesele de mai tarziu.
Se stie foarte bine ca pilierii, de exemplu, nu se formeaza in cateva meciuri sau intr-un sezon; la fel si mijlocasii de care „Stejarii” au dus si duc atata lipsa.
Scopul principal al acestui an ar trebui sa fie, dupa parerea mea, selectia si evaluarea serioasa a potentialului jucatorilor tineri din randul carora sa se poata alege titularii de maine.
Asadar, fara a neglija rezultatele, sa avem rabdare acum pentru a ne bucura mai tarziu.
Eugen Cionga (Toronto)