.png)
Se pare ca fiecare dintre favoritele acestei editii a Turneului a avut si are parte de momentul sau de varf. Anglia in meciul cu Tara Galilor, Irlanda in partida cu Anglia si, iata, ca acum, Tara Galilor a avut un asemenea moment in intalnirea cu Irlanda.
Tara Galilor- Irlanda 23-16 (15-9).
Invinsa la Cardiff, Irlanda a pierdut sansa de a continua aventura catre castigarea celui de al treilea „Grand Slam” din istorie.
Victoria asupra Angliei ii transformase, intr-o oarecare masura, pe irlandezi in favoriti ai acestui meci. Si nu atat victoria, cat maniera in care ingenunchease selectionata „Trandafirului” devenise principalul argument pentru care echipa lui Joe Schmidt fusese plasata in aceasta pozitie de favorita. Desigur, un alt motiv, nu mai putin important, il constituia posibilitatea de a cuceri Marele Slem.
Si totusi, socoteala de la Dublin nu s-a potrivit cu cea de la Cardiff, scenariul meciului fiind cu totul si cu totul altfel decat se asteptau si isi doreau oaspetii.
Lipsiti de energia ofensiva gratie careia ii coplesisera, cu doua saptamani in urma, pe englezi, irlandezii s-au trezit, dupa doar 14 minute, condusi cu 12-0!
Galezii au atacat, din start, etaland o agresivitate ofensiva – in sensul bun al cuvantului – care i-a fortat pe irlandezi sa comita foarte multe erori.
Greseli peste greseli – oaspetii au fost penalizati cu 7 (sapte!) lovituri de pedeapsa in prima repriza – pe care Leigh Halfpenny le-a sanctionat prompt transformand patru lovituri de pedeapsa.
Imprecizia lui Johnny Sexton – in minutul 12, la repunerea de la centru, el a trimis balonul direct in tusa (!), iar in minutul 16 a ratat o lovitura de pedeapsa – combinata cu exprimarea ezitanta in teren, a constituit un semn care a anuntat lipsa de acuratete in executie, atat la nivel individual cat si la nivel colectiv, ce avea sa caracterizeze jocul irlandezilor de-a lungul intregului meci.
Au fost mai multi factori care au determinat infrangerea Irlandei si imi permit sa zabovesc asupra celor mai importanti.
Inainte de toate, cred ca principala cauza a insuccesului irlandez a constituit-o mediocritatea calitatii executiei, etalata, in special, in momentele cruciale ale partidei. In acest sens, jocul in margine a reprezentat un exemplu edificator:
In minutul 21, irlandezii au beneficiat de o „tusa la 5”. Repunerea lui Rory Best a fost imprecisa, iar Sam Warburton a castigat balonul in fata uriasului Devin Toner (2,08m, 124 Kg), irlandezii irosind, astfel, o excelenta sansa de atac. Daca ar fi controlat posesia balonului, ei ar fi putut organiza un mol penetrant care ar fi marit presiunea exercitata asupra defensivei galeze.
Iar in minutul 25, secventa s-a repetat, de aceasta data Luke Charteris fiind acela care a reusit sa „fure” balonul pe repunerea lui Best.
Neputinta irlandezilor de a domina si de a-si impune jocul a fost demonstrata, in mod pregnant, in timpul celor 10 minute de superioritate numerica de care au beneficiat datorate cartonasului galben primit de Sam Warburton.
Nu doar ca nu au reusit sa inscrie un eseu – Sexton a transformat, totusi, doua lovituri de pedeapsa – dar le-au ingaduit galezilor sa marcheze un drop gol prin Dan Biggar. Si aici, in aceasta faza, s-a vazut diferenta in privinta calitatii executiei.
In ciuda faptului ca evoluau in 14 jucatori, galezii au marcat drop golul in urma unei actiuni bine construite: dupa castigarea tusei, ei au organizat o succesiune de mol-uri controland, cu siguranta, posesia balonului pana in momentul in care au reusit sa il puna pe Biggar intr-o pozitie favorabila de a executa drop-ul.
Tocmai aceasta claritate, dovedita de galezi in constructia fazelor ofensive, le-a lipsit irlandezilor in jocul de ansamblu avand un impact decisiv asupra rezultatului final.
Daca prima repriza a fost caracterizata mai mult de greseli, inexactitati si penalitati, cea de-a doua repriza a constituit un spectacol fascinant prin dramatism, tensiune si exceptionala intensitate a inclestarii.
Irlanda a incercat sa reactioneze si sa intoarca rezultatul prin lansarea unui asalt prelungit si exercitarea unei puternice presiuni ofensive.
Totul a fost,insa, in zadar!
Paul O’Connell si ai sai au atacat intr-o suita de 32 de faze –devenita, de-acum, celebra- dar nu au reusit sa strapunga apararea gazdelor, galezii obtinand, in cele din urma, o lovitura de pedeapsa care le-a ingaduit sa scape din „stransoarea” adversarilor.
A fost, fara indoiala, un moment psihologic crucial al meciului pentru ca doar cateva minute mai tarziu, Scott Williams, de-abia intrat in teren in locul lui Jamie Roberts, a patruns cu prea mare usurinta printre Jamie Heaslip si Tommy Bowe pentru a marca eseul care avea sa decida soarta partidei.
Irlandezii au revenit in atac, i-au impins, din nou, pe galezi pana aproape de linia de but, dar aici a intervenit un al doilea factor important care a condus la esecul oaspetilor, si anume, lipsa de viziune a inaintasilor in asemenea momente –cheie.
Din acest punct de vedere, faza din minutul 60 este edificatoare: irlandezii exercitau o presiune formidabila, galezii erau „in corzi”, O’Connell si colegii sai inaintau centimetru cu centimetru, gazdele isi masasera fortele in centru, lasand flancul drept (de atac) descoperit. „Treisferturile” irlandeze aveau un avantaj numeric de 2 la 1, dar pilierul Ciaran Healy s-a incapatanat sa sparga „fortificatia” galeza, a comis „inainte” irosind o imensa ocazie de a marca un eseu.
Cateva minute mai tarziu, irlandezii au obtinut un eseu de penalizare, au continuat apoi sa atace, dar un alt „inainte” si pierderea balonului in tusa, pe repunerea proprie, le-au rapit orice posibilitate de a rasturna rezultatul.
In privinta Tarii Galilor, succesul de la Cardiff poate fi caracterizat printr-un singur cuvant: aparare!
Exista un aforism in lumea sportului nord american: „Offence wins games, defence wins championships” (Ofensiva castiga meciuri, defensiva castiga campionate).
Nu stiu daca Tara Galilor va castiga Turneul, dar nu exista niciun dubiu ca meciul de la Cardiff a fost castigat gratie unei aparari absolut formidabile. Defensiva etalata in cea de-a doua repriza, mai ales in faimoasa secventa a „celor 32 de faze” ale asaltului irlandezilor, a fost de-a dreptul exceptionala.
Paul O’Connell – 100 de selectii in echipa nationala! – si colegii sai au atacat in valuri, cu tot arsenalul avut la dispozitie, dar reduta galeza a rezistat eroic. Este adevarat, au fost clipe in care oaspetii au fost sabotati de propria lor lipsa de inspiratie, dar aceasta nu diminueaza cu nimic meritele gazdelor.
Performanta defensiva a gazdelor, in unele momente, de-a dreptul uluitoare, trebuie laudata si elogiata, iar rezistenta, sacrificiul si ferocitatea apararii in fata avalansei „verzi” vor ramane, cu siguranta, ca un moment de referinta in istoria rugbyului galez.
Eugen Cionga
Toronto
